ÃŽntr-o zi fierbinte de vară am cunoscut un copil rătăcit printre gânduri. Stingher, pierdut într-o mare de adulÅ£i, cerându-ÅŸi dreptul la copilărie. Un copil firav, cu ochii mari, cu privirea limpede, dar atât de tristă… Ei, ochii lui, cereau o fărâmă de iubire de la cei din jur. Cu aripile frânte, credea că a pierdut nu doar o luptă, ci tot războiul. Åži atunci am ÅŸtiut că-i voi oferi ceea ce îşi dorea. Am ÅŸtiut că va fi, pentru cât timp îşi va dori, o fărâmă din mine.
De ce? Poate cândva voi afla ÅŸi eu…
Melodia lui preferată: Â
Privea prin mine, dar nu m-a văzut. Neras, obosit, deprimat… eram doar un adult pentru el, la fel de ÅŸters ÅŸi pierdut în griji ca ÅŸi restul. Privirea lui mi-a amintit că sunt încă copil. Că încă mai VREAU să fiu copil.
Şi i-am întins mâna. Chiar atunci, prin tăcerea mea, i-am oferit pacea pe care o cerşea. Apoi, i-am oferit în dar larma pe care o credea pierdută, i-am deschis o poartă spre o nouă lume. Îi pot oferi cheia, îi pot arăta poarta. Dar numai el o poate deschide, pentru că este spre lumea mea.
Am stat mult cu el de vorbă, şi l-am ascultat. Sau cel puţin, aşa cred. Ceea ce am auzit a fost un strigăt de furie, un scâncet de leu încolţit. Apoi, m-am temut de el.
Oare sunt eu destul de puternic pentru a-i Å£ine deschisă uÅŸa mea? Oare nu voi obosi? Oare lumii mele nu îi aduc prin el vreo ÅŸubrezire? De-atâtea ori am mai greÅŸit… am mai deschis uÅŸi pe care nu le-am putut menÅ£ine… am crezut în oameni care nu erau OAMENI, ÅŸi care m-au rănit adânc.
Lacrimile lui mi-au deschis răni vechi, răni pe care le credeam vindecate. De-aceea am crezut, şi încă mai cred că este ultimul punct care va închide acest cerc pentru mine.
Voi fi blând pentru a fi dur.
Voi fi iubitor, pentru a-l învăţa ura.
Voi fi lângă el ca o umbră, pentru că doar atunci va preÅ£ui singurătatea…
Dar mai întâi mă voi pleca în faţa lui, şi-l voi ruga să mă primească aproape de el, să mă lase să-i gust nefericirea pe care el crede că n-o ghicesc.
Şi pentru că sunt fragil, sunt rugul care îl mistuie.
Iar de sunt copil, voi fi pentru el adult, aÅŸa cum ÅŸi de sunt adult voi fi copilul lui.
28 iulie 2000
—
S-a legat atunci o prietenie extrem de strânsă, pornind poate de la durerea împărtăşită: cam amândoi ne pierdusem câte un părinte. Cam amândoi, din cauza aceasta, eram un pic rătăciÅ£i… El se lăsase de ÅŸcoală, flirta cu ideea de droguri, pierdea nopÅ£ile ÅŸi îşi cam îneca amarul în alcool ÅŸi cluburi ieftine.
A fost ÅŸi un pic de ipocrizie din partea mea în toată această prietenie: era un tip frumos, inteligent – am fost atras de el ÅŸi din punct de vedere sexual – dar între noi era imposibilă o relaÅ£ie: era heterosexual;prin urmare, dacă nu l-am putut “avea” ca iubit, l-am “avut” ca prieten.
Drept pentru care ne-am văzut în anul care a urmat aproape în fiecare zi. După vreun an, însă, intensitatea amiciţiei noastre s-a dus, odată cu sesiunea lui, odată cu apariţia unei prietene în viaţa lui. Timpul lui a devenit mai puţin, mai valoros, şi n-am mai primit decât o fărâmă din ce primisem până atunci.
Şi-atunci i-am scris următoarea scrisoare de adio:
—
Scrisoare de adio
Dragul meu,
Cu mulţi ani în urmă am întâlnit pe cineva care mi-a oferit o prietenie necondiţionată, şi plină de iubire – prietenie pe care n-am ştiut-o preţui atunci… Spun „cu mulţi ani în urmă“ pentru că de atunci a trecut ceva vreme. Au trecut câţiva ani… poate nu este mult cronologic vorbind, dar pentru mine acest timp a însemnat foarte mult. Pentru mine, pentru devenirea mea ca OM…
Faptul că am pierdut acea iubire – sau că m-am dovedit a fi nevrednic de ea – a fost una din pietrele de temelie pentru devenirea mea ca OM. Pentru împlinirea mea sufletească, pentru devenirea mea ca PRIETEN… Am învăţat prin acea iubire cum să mă dăruiesc, cum să am încredere în oameni, cum să am încredere în oameni… Am învăţat cum să ştiu să tac, cum să ştiu să ascult, cum să scriu astfel încât ceilalţi să poată desluşi doar ceea ce doresc eu să desluşească din scrierile mele. Căci oameni diferiţi mă citesc în feluri diferite, şi mă înţeleg în tot atâtea feluri… sau dacă nu mă cunosc, nu mă înţeleg deloc…
Tu, ce înţelegi?
De la acel om, căruia i-am ascultat azi glasul pentru câteva clipe la telefon, am deprins şi ideea de a scrie pentru oamenii pe care îi văd. Ştii, uneori e mai uşor de pus pe hârtie ceea ce simţi, decât să spui prin viu grai…
Am plâns şi încă mai plâng pentru tine… Am plâns de fericire, pentru fericirea ta. Pentru împlinirea ta, prin împlinirea unuia din visele tale. Pentru reuşitele tale, pentru tăria de care ai dat dovadă, pentru curajul cu care te-ai opus celor ce n-au crezut în tine. Pentru scâncetul de leu biruitor pe care îl aşteptam încă din 28 iulie…Şi pe care abia ieri l-am auzit.
Am plâns de fericire pentru un miez de noapte de sfârşit de ianuarie, pentru extazul şi fericirea ta. Pentru că prin aceste împliniri ţi-ai încheiat ceea ce a fost probabil una din cele mai grele perioade din viaţa ta: singurătate, pierderea vechilor prietenii, şocul schimbării expectaţiilor şi exigenţelor celor din jur în raport cu tine…
Viaţa ta s-a schimbat radical… Acum, schimbarea ta s-a desăvârşit… Acum, începe tranziţia. Începi să înfloreşti ca OM.
Din păcate, partea cea mai grea din ceea ce a fost până acum, şi anume luarea de decizii care îţi vor afecta viaţa per ansamblu, ei bine, partea aceasta nu a luat încă sfârşit… şi nici nu se va mai sfârşi vreodată…
De ce scriu ca şi cum totul s-ar sfârşi, ca şi cum acestea ar fi ultimele mele rânduri? Pentru că, dragul meu, parte din tine moare azi… partea aceea din fluture care este larvă, şi care moare pentru a prinde aripi şi a deveni culoare şi frumuseţe…Ei bine, partea aceea moare în tine…
Să creşti frumos, dragul meu fluture!
Să guşti polenul celor mai frumoase flori ale vieţii…
Iar clipa ta să fie nu veşnicie – căci ce ştim noi oare despre veşnicie? –, ci să fie plină de lucruri frumoase: fericire, iubire, virtute…
Dar, de unde am pornit? De la lacrimi…
Ţi-am conturat lacrimile mele de fericire… dar plâng şi de durere… Căci moare în tine acea parte care are nevoie de mine…
Nu mă înţelege greşit: mă bucură aceasta! Dar plâng de dorul ceasurilor petrecute cu tine. Mi-e dor de nopţile lungi de august, de poveştile mai mult sau mai puţin adevărate depănate pe fuioare de fum de ţigară, plutind pe muzici stranii, şi din belşug stropite cu bere…
Mi-e dor de copilul care mă suna zilnic pentru a-mi spune ciufulit „Neaţa!“… Mi-e dor sa-ţi fie dor de mine, mi-e dor de timpul nostru…
Pentru că sunt un pic tristuţ, şi pentru că, dragul meu, eu nu m-am împlinit ca şi tine… pentru că acum, tu eşti cu mintea limpede, iar eu tulburat… tu eşti vesel, iar eu trist… Tăcerea şi uitarea ta dor…
Mă bucur că exişti! Mă bucur că-mi eşti prieten… dar pentru a mă bucura de fericirea ta şi pentru a-ţi plânge tristeţile, am nevoie să le ştiu toate acestea… iar acum, nu le mai ştiu. Încep să mă tem că nu TE mai ştiu. Şi asta doare mai mult decât orice…
Ştii, sesiunile sunt perioade infame ale anului. Bucăţi de timp care îngheaţă prieteniile, care pun între oameni distanţe, şi formule, şi foi de hârtie pline de cunoaştere – cunoaştere rece, fadă, falsă, pentru că nu este cunoaşterea aproapelui, ci cunoaşterea abstractului…
Dar, dragul meu prieten, după iarnă vine primăvara, după îngheţ vine dezgheţul… Zăpada se topeşte, şi răsar ghioceii… Distanţele au farmecul lor: după ce le străbaţi, găseşti la capătul lor împlinirea unui ţel.
E ca o pârtie de snowboard: poate urcând, te plictiseşti…şi începi poate a crede că ar fi fost mai bine să nu fie atât de urcat. Dar dacă nu urci, de unde mai cobori? Şi fiorul vitezei, şi frumuseţea peisajului, şi durata împlinirii visului sunt ţelul tău… E ca între doi îndrăgostiţi: se ceartă, şi cea mai frumoasă zi – poate mai frumoasă decât cea în care s-au întâlnit drumurile lor – este cea în care se regăsesc şi se împacă…
Dar timpul trece… simţi? A mai murit o clipă…şi încă una… a mai murit o zi din viaţa mea…
Tu, ce ai făcut azi?
Eu, ieri, am vărsat o lacrimă pentru mine. Şi apoi, una pentru tine… şi în final, una pentru noi…
Prima lacrimă, n-ar fi trebuit vărsată…
Ultima lacrimă a fost inutilă, tocmai pentru durerea încătuşată în ea…
BucureÅŸti, 18 februarie 2001
—
Timpul a trecut, iar căile noastre s-au despărÅ£it; nu mai ÅŸtiu nimic despre el de mai bine de opt ani. Este însă o amintire plăcută: a fost prima dată când am trecut peste dorinÅ£ele, poftele ÅŸi voinÅ£ele mele ÅŸi am reuÅŸit să întrezăresc ce voia celălalt de la mine. Ba chiar mai mult, am fost capabil să ofer, într-o relaÅ£ie, o dragoste sinceră ÅŸi dezinteresată – pentru că până la urmă, oricât de mare a fost atracÅ£ia simÅ£ită faţă de el, am înÅ£eles ÅŸi acceptat că eram prea diferiÅ£i pentru a materializa atracÅ£ia resimÅ£ită de mine în amor.Â
M-a mai sunat, de câteva ori, după ce a primit acest răvaş. Era bine, îşi reluase (şi, între timp, sper că şi-a şi terminat) studiile, renunţase la nopţile pierdute în cluburi ieftine cu aburi de alcool. Avea un servici, devenise independent, ba chiar era şi împlinit: îşi găsise o fată cu care viitorul părea promiţător.
Åži-am fost fericit, fiindcă mi-a mulÅ£umit pentru că ne-am cunoscut, pentru că i-am fost aproape ÅŸi i-am deschis ochii aÅŸa cum ÅŸi alÅ£ii mi-au deschis mie ochii în trecut: reuÅŸisem deci să cultiv în mine prietenia…
—
Selecţii din jurnal. Capitole publicate: | 00 | 01 | 02 | 03 | 04 | 05 | 06 | 07 | 08 | 09 | 10 | 11 | 12 | 13 |
Răzvan, ai darul de a-mi smulge o lacrimă. O lacrimă în cinstea a ceea ce simt uneori sau mereu.
@Rzv….na, acum plang eu!
I wandered lonely as a cloud
That floats on high o’er vales and hills,
When all at once I saw a crowd,
A host, of golden daffodils;
Beside the lake, beneath the trees,
Fluttering and dancing in the breeze.
Continuous as the stars that shine
And twinkle on the milky way,
The stretched in never-ending line
Along the margin of a bay:
Ten thousand saw I at a glance,
Tossing their heads in sprightly dance.
The waves beside them danced; but they
Outdid the sparkling waves in glee;
A poet could not but be gay,
In such a jocund company;
I gazed — and gazed — but little thought
What wealth to me the show had brought:
For oft, when on my couch I lie
In vacant or in pensive mood,
They flash upon that inward eye
Which is the bliss of solitude;
And then my heart with pleasure fills,
And dances with the daffodils.
Wandered Lonely As A Cloud – William Wordsworth
Razvan te rog… cum se numeste melodia?
@ fab1an
Mono – Life in Mono este piesa
@LeKick multumesc
Felicitari.. ai reusit sa smulgi si de la mine cateva lacrimi..:). Frumos..
FireMan – chiar mă faci curios… sigur nu mai ai jumătăţile de jumătăţi de pagini de jurnal? 🙂
LeKick: …
„A boy’s will is the wind’s will,
And the thoughts of a boy are long, long thoughts“
(Longfellow)…
#4: Ai câştigat o cafea de la mine prima dată când te văz 🙂
fab1an: într-adevăr Mono este – eu unul am auzit-o prima dată la el, apoi am recunoscut-o pe soundtrack-ul Great Expectations.
@all: C’mon, people! Chiar nu este trist deloc ce povestesc aici.
Cu siguranţă nu m-aÅŸ fi aÅŸteptat să smulg lacrimi… era vorba doar de prietenie… de deprinderea unor valori ÅŸi de aplicarea lor sinceră în viaÅ£a de zi cu zi!
@Rzv
There are things of which I may not speak;
There are dreams that cannot die;
There are thoughts that make the strong heart weak,
And bring a pallor into the cheek,
And a mist before the eye.
Nu am lacrimat de tristete, m-am regasit in ce ai scris si melancolia mi-a rupt capatana azi :)).
…aaaanndd I love Coffee !
LeKick: măăăăă,…. nu ie frumos să mă baÅ£i cu armele mele… ce fel de gentleman eÅŸti tu? :p
Iar cu cafiaua aia… oricând, da’ numa să nu vrei ‘fo kopi luwak că…. te înveÅ£i cu nărav :p
@Rzv Data aviatoare o sa fiu “jentalmen-ul” perfect 😀 .
Cat despre cafea-cafeaua e buna cand compania este placuta, nu trebuie sa fie kopi luwak si nici servita la Ritz (paaarerea mea).
/hug
Iti multumesc ca ai reusit prin ceea ce ai scris sa ma impresionezi si sa-mi smulgi cateva lacrimi de fericire si m-ai facut prin anumite fraze sa ma gandesc si sa pretuiesc persoanele care au avut si au un rol foarte important in viata mea.
PtPentru autorul articolului: în loc de “selecÅ£ii din jurnal” puteai pune titlul”file de/din jurnal” doar o micăobs.observaÅ£ie. Sperkcă nu te-ai supărat.frumoasă poveste … indiferent de cum ai vrut să o transpui … tot are o tentă de tristeÈ›e în ea …
Mă întreb, citind povestea ta, de unde vine tragismul scrisorilor de adio. Fie că sunt trimise, fie că nu, ele sunt scrise de fapt pentru noi înÈ™ine È™i sunt menite parcă să nu li se răspundă niciodată… Poate că, dincolo de descărcarea sufletească pe care o produc autorului, sunt testul ultim al iubirilor căzute pe urechi străine. Cred că dacă am putea privi în viitor, să urmărim reacÈ›iile provocate destinatarului de citirea primelor rânduri, ne-am lecui instantaneu de scris. Probabil nici n-am rezista să privim până ar termina de citit. Am intra direct în glaciaÈ›iune.
Exact ca-n iubire, care nu e niciodată simetrică, n-o să existe scrisori de adio trimise din ambele părți. Misterul iubirilor imposibile face ca numai unul din doi să perceapă despărțirea ca pe-o ruptură. Celălalt nu vede că s-a schimbat ceva acolo unde n-a fost de la bun început nimic. Legătura se rupe numai pentru cel care are ochi să o vadă.
Cel mai important mi se pare totuși momentul de început al unor astfel de relații sortite despărțirii. Ce ne îndeamnă să facem primul pas pe sensul interzis al iubirii cu sens unic? Care-i atracția fatală de care sufletul are atâta nevoie? Și ce pune capăt unei serii de astfel de accidente bizare ale percepției?
Orice iubire te demontează pentru a te recompune. Însă există iubiri, puține la număr, care te descompun pur și simplu. Sunt acele iubiri în care te regăsești pe de-a-ntregul, surprins ca-ntr-o hologramă, în fiecare bucățică. Sunt iubirile în care recompunerea pare un moft, iar descompunerea o stare de grație.
😎
LeKick, gura păcătosului maaaaaare adevăr grăieÅŸte (1. scuze de întârziere, ÅŸi 2. scopul nu ie să insinuez că ai fi mare păcătos), da’ mai contează ÅŸi cafiaua aia să fie bună…. nu o poÅŸircă cu “eau de canal” 🙂
Danyel, chiar dacă nu mi-am propus să smulg lacrimi, mă bucur că ai pus punctul pe “i”: mi-am propus, într-adevăr, să fac cititorul să reflecteze asupra celor care apar ÅŸi dispar în viaÅ£a noastră lăsându-ÅŸi amprenta, făcându-ne un bine, ÅŸi dispărând apoi încet după ce (credem că) nu mai avem nevoie de ei.
Flo-Flo, nu mesajul m-a deranjat, ci forma de prezentare. Ideea ta ar fi fost bine-venită, literar vorbind. Am vrut însă prin “selecÅ£ii” să subliniez că mesajul este incomplet. Că, pentru a-mi proteja intimitatea ÅŸi pentru a proteja ÅŸi pe cei din jurul meu, am făcut o selecÅ£ie a filelor din jurnal. 🙂
ÃŽn ce priveÅŸte editarea postului tău… îmi pare rău dacă te va deranja, însă am ales să postez pe un blog ÅŸi nu pe un canal de mIRC/messenger… ExplicaÅ£ia o găseÅŸti aici…
asp.pet, indiferent de cum dorim sau nu, orice episod din viaţă este în oarece măsură ÅŸi trist. TristeÅ£ea face parte din viaÅ£a noastră ÅŸi – eu unul – cred că este întotdeauna bine să o degustăm pe îndelete. ViaÅ£a este, dacă vrei, ca bucătăria chinezească: un amestec rafinat de echilibre între cantităţi, texturi, forme, culori care se scot în evidenţă unul pe celălalt.
TristeÅ£ea din viaÅ£a noastră o văd ca pe un ingredient secret care dă savoare clipelor fericite…
grid, păstrându-mi părerea despre tristeţe de mai sus, mă simt dator să fac nişte precizări. Scrisoarea mea de adio a fost scrisă în egală măsură pentru mine şi pentru el. Pentru mine, fiindcă am înţeles că am ajuns la punctul în care ceea ce aveam de oferit eu şi ceea ce avea el nevoie să primească nu se mai suprapuneau. Eram trist, pentru că egoismul meu era flatat de nevoia pe care o avea de mine până în acel punct: îmi plăcuse să mă simt util, îmi plăcuse să fiu paiul de care s-a agăţat pentru a-şi regăsi echilibrul interior.
A fost însă una dintre excepţiile de la regula enunţată de tine. A fost o excepţie prin aceea că el a ştiut (1) că îl iubeam, (2) cum îl iubeam şi (3) că eram conştient că îl iubeam într-un mod în care el nu mă putea iubi înapoi. Şi ştiu că m-a iubit şi el, numai că într-un alt mod.
Am ştiut amândoi prin urmare că relaţia noastră era un contract de parteneriat cu durată limitată. 🙂
A fost o excepţie inclusiv prin aceea că el a primit această scrisoare, şi a răspuns la ea.
A fost o iubire de care am avut nevoie amândoi, pentru a ne demonta şi recompune, după cum ai spus-o chiar tu.
Åži iată ÅŸi răspunsul lui (pe care iniÅ£ial nu doream să îl fac public – dar citind comentariul tău îmi dau seama că am ciuntit peisajul – fapt pentru care îmi cer scuze):
— Răspunsul destinatarului la scrisoarea mea de adio —
I wish I would have found a better way to tell you this, but that’s just the way I feel it, and it sounds better in Romanian: Mulţumesc că mi-eşti prieten!
De-abia acum am înţeles cum te-am putut eu ajuta prin faptul că aveam nevoie de ajutorul tău. E un sentiment frumos, şi chiar e ceva să ştii că poţi reuşi, sau cel puţin poţi încerca să ajuţi pe cineva drag ţie; într-adevăr dă un nou sens vieţii, un scop, o chestie, something to help you want to live again.
——
@Rzv Ahh clar in privinta cafelei, exclus apa colorata.
Rzv~
Am scris acel comentariu mai mult pentru că mă simÈ›eam dator să spun ceva, în ciuda faptului că nu era nimic propriu-zis de “comentat”. L-am scris (ce-i drept, în mare grabă) mânat de vocea trecutelor iubiri imposibile pe care, la un moment dat în viață, m-am trezit că le trăiesc. NiÈ™te întrebări care trebuiau demult puse – dintotdeauna prezente, dar niciodată rostite – au fost acum scoase la iveală.
N-am enunÈ›at tocmai o regulă, ci mai mult o constatare personală, însă cu toate acestea nu i-am găsit încă excepÈ›ia 🙂 . Dacă o scrisoare de adio ar putea să reînnoade un destin, n-ar mai fi la drept vorbind o scrisoare de adio. De fapt, acolo se È™i zbate speranÈ›a – ascunsă în cuvinte. Nu spun că scrisorile de adio sunt necinstite (am scris È™i eu destule), ci doar că sentimentele ne trădează într-un fel pe care n-am reuÈ™it niciodată să-l înÈ›eleg.
😎
grid, cred că te referi la acele scrisori de adio scrise cu speranţa unui nou început. La acele scrisori de adio care sunt de fapt expresia unei frustrări şi care au ca scop final, de fapt, reînnodarea a ceva ce s-a terminat. Deci, la acele scrisori de adio care traduc în fapt o negare a realităţii.
Eu, unul, nu am scris decât această scrisoare de adio – în general nu îmi rămân lucruri nespuse (sunt prea pătimaÅŸ ca să las să se întâmple asta). Åži pe asta am scris-o nu pentru că erau lucruri nespuse, ci pentru că am simÅ£it nevoia, dacă vrei, să laud clipa ce-a trecut, să dau o formă literară sentimentelor de la finele acelui tip de interacÅ£iune, de la sfârÅŸitul acelei perioade. Să dau, poate, consistenţă (să fac palpabil) reperul de timp… Să marchez momentul.
Lucrurile respective erau spuse între noi când le-am scris – desigur, într-un limbaj mai colocvial, mai cotidian. Scrisoarea mea a fost doar celebrarea momentului, imortalizarea lui. 🙂
Așa este. Sau, așa s-ar traduce 🙂 .
Vezi tu, de vreme ce există un “după”, nu È™tiu cât mai contează dacă ceva ce a fost s-a terminat sau dacă ceva care trebuia să fie n-a mai fost. O aÈ™teptare oricum există în ambele cazuri, iar aÈ™teptările generează frustrări. Singura diferență e că în primul caz frustrarea e oarecum nejustificată, dat fiind că legătura s-a consumat È™i È™i-a epuizat potenÈ›ialul, în timp ce în al doilea caz potenÈ›ialul n-a fost atins, iar regretele È™i frustrările nu-È™i mai au rostul.
O scrisoare de adio e oricum o consfințire a trecutului, oricare ar fi fost acela (pentru că trecutul e sinonim cu împlinirea, chiar dacă nu întotdeauna această împlinire are sensul pe care ni-l dorim). Ceea ce mi s-a părut remarcabil la scrisoarea ta este faptul că privește neîmplinirea ca pe o împlinire, ceea ce și este. Neîmplinirile au darul de a ne aduce mai aproape de noi înșine decât o pot face împlinirile. De asta am zis că descompunerea pare o stare de grație. Nu că ne-am dori-o, dar ne mulțumește.
Poate că de-asta n-am spus niciodată adio frustrărilor. Mi-a fost probabil teamă să nu alung acea parte din mine pe care frustrarea o oglindea. Un fel de narcisism inversat, ca o iubire a durerii ce mă asigura că sunt încă viu. M-am despărÈ›it, punându-mi sentimentele pe hârtie, doar de acele momente în care eram prea muÈ›umit de mine însumi. Scrisorile mele de adio sunau oarecum bacovian, iar iubirea părea o adevărată tragedie. Cu toate astea (sau poate tocmai din cauza asta), dezvățându-mă de iubire n-am încetat să mă dedau frustrărilor de tot felul. Probabil că aÈ™ putea scrie propriul meu “ÃŽndreptar pătimaÈ™“. Dar nu vreau să-mi provoc o prea mare satisfacÈ›ie 🙂 .
😎
RZV
“Căci oameni diferiÅ£i mă citesc în feluri diferite, ÅŸi mă înÅ£eleg în tot atâtea feluri… sau dacă nu mă cunosc, nu mă înÅ£eleg deloc…”
Superb si adevarat, se poate folosi ca motto.
Am citit si recitit, daca tot se preling lacrimi pe aici, da-mi voie sa pling si eu pentru el…
Ma rog sa nu fie cel cu cheia.
cornel_50, dacă te referi la acest el, nu… nu este vorba despre unul ÅŸi acelaÅŸi 🙂