E ciudat cata seva poate avea un trunchi de copac. Dar si mai ciudat este spectacolul (fara artificii, ce-i drept) prin care fiecare micron dintr-un neuron reuseste sa se obisnuiasca cu un anumit tablou. Desi stiu ca fiecare clipa care rataceste in alta parte decat aceea spre care era destinata… este una pierduta. Ba chiar imi este impotriva. Clipa e dusmanul meu.
Si totusi fara sa o invit in viata mea, imi invadeaza timpul. Ea, clipa. Oare… stie cine sunt? Ma cunoaste catusi de putin? Cred ca putin ii pasa ca ma deranjeaza… dar continua sa bata la usa. Imi pun perne in cap si ma chinui sa nu aud bataile insa regularitatea si ordinea batailor ma scoate din minti. Intr-un final ii deschid, nu am ce face (geamurile mele au gratii, altfel as iesi pe geam).
Cu toate ca in urma cu cativa ani imi promisesem ca nu ma voi atinge de usa aceea… deoarece regatului meu nu ii trebuiau usi, si-acum sunt mai multe usi decat ar fi putut proiecta vreodata un arhitect bolnav. Atatea usi… incat mi-e greu sa mai zaresc peretii. Totusi, o voce imi spune ce ar trebui sa vad… si eu chiar vad. Ciudat, nu? Aceasta insa nu este un har, aceasta este un blestem. Puterea de a sta drept este un blestem.
Foarte rar, noaptea, imi permit sa alerg descult pe holurile castelului de nisip cu o vioara in maini. Dar vioara mea nu mai are corzi… mi-ar placea sa-i mai pot auzi sunetele insa… fara coarde… nu exista sunete. Am platit mai mult decat ar fi avut nevoie pentru o orchestra intreaga… pentru… pentru mica mea… vioara. Si am iubit-o. Pentru ca muzica ei obisnuia sa ma inalte undeva unde cu aripile-mi nu puteam. Si acum o iubesc. Dar… nu sunt surd… nu… eu aud. Ea insa n-are coarde.
Niciodata nu am stiut sa cant la un alt instrument. Am incercat si am invatat (cu greu) insa sunetele incercate pana acum nu au facut decat sa ma ridice decat foarte putin, cam atat cat e capabila o minge de baschet sa sara… si-atunci… suflu praful de pe albumul cu imagini si recapitulez fiecare sunet, fiecare nota pe care mi-o daruisera odata corzile acelea fermecate parca de dorinta de a… vibra.
Uneori, nepuntinta ei ma face sa nu imi mai doresc sa mai aud vreodata sunetul viorii. As arunca vioara pentru nu mai e de niciun folos insa… copiii ar tranti-o de pamant si s-ar transforma in lemne de foc…
Ar merita sa-i tai factura, iar la rubrica “Denumirea produselor sau a serviciilor” voi trece “Consumabile (neuronii mei) conform contractului nr. _____”.
Recunosc, am citit postul foarte fugitiv… Eu mi-as indrepta dorinta catre o vioara Stradivarius…
Orice vioara, chiar si un Stradivarius, isi modeleaza personalitatea dupa mainile maestrului ce canta la ea. E si bine si rau. Viorile au fost facute sa cante, incante, sa rasune. Depinde de mainile muzicianului daca ea va rasuna frumos, daca va rezista in timp si daca se va strica sau nu. Viorile nu se tin in vitrina. Si inca mai sunt viori in vitrina… pentru fiecare… trebuie doar sa o culegem pe cea potrivita, nu sa le incercam pe toate, sa le rupem corzile, si sa le aruncam la reciclare… Dar daca trebuie…
Intre timp m-am razgandit. O sa cand la tobe.