Oare ce gandeste o sticla goala de vin… asa cum sta ea goala si plina de amprente? Trei lumanari, tirbusonul si cateva fructe. Doua cani de cafea care inca pastreaza forma buzelor si un usor iz de parfum.
Stau intins si privesc. In gol. Nu sunt limitat de niciun spatiu. Aripile-mi intinse indraznesc sa cutreiere lumi indepartate. Imbratisez perna care inca pastreaza o parte din parfumul pe care nu imi este rusine sa il pastrez in minte si nari. As putea fi oriunde.
Viata nu e seaca. Scena nu e goala. Doar noi suntem goi – din cand in cand. Papusarul e acolo, mereu. Pentru momentele in care ne este dat sa privim printr-o alta prisma decat de obicei – sa ne inchinam. Aceea e lumina care va ramane. Nimic altceva.
Ultimele cateva picaturi de licoare seaca vor ramane acolo si nu se vor usca niciodata. Ii simt inca gustul si prin aceasta iasomia va ramane mereu inflorita si mirosu-i va continua sa imi inunde narile.
Ce ne unește și ce ne desparte? Sticla știe povestea noastră, dar nu o va spune nimănui. Îi e rușine, de goală ce e.
În schimb, știm noi povestea sticlei, deși nici noi n-o vom spune vreodată. Sigur că așa cum ne găsim acum, plini de-amintiri, putem depăna fără teamă povestea licorii din sticlă – cât de mult ne-a plăcut, cum ne-a luat apoi o dulce amețeală și ce curaj nebun ne-a făcut să ne pierdem capul o noapte întreagă. Dar povestea sticlei va rămâne pentru totdeauna ferecată undeva în adâncul sufletului, ferită de primejdia dezvăluirii.
Cândva, nu se știe cum și de ce, am întins mâna către sticla plină de pe masă. N-a fost nicidecum un act de îndrăzneală. Doar un gest firesc, ce se cerea făcut. Sticla era acolo pur și simplu, împrăștiind generos lumina lumănărilor printre rotocoalele de fum. Aștepta parcă să fie luată în mână și dezmierdată. Era pe-atunci neîncepută și apetisantă, radiind îmbujorată ca o fată mare. Misterul virginității sale a durat însă puțin, căci tirbușonul e mai nemilos decât un forceps.
Cred că atunci s-a întâmplat minunea. Când dopul a rămas pe masă, am început să nu mai văd bine și să confund sticla cu licoarea divină dinăuntru, de parcă un spirit tocmai fusese eliberat din sticlă anume pentru a pune stăpânire pe simțuri. Nu băusem încă, dar aroma abia simțită mă îmbătase deja. Misterul sticlei s-a revelat pentru o clipă, luând chipul unei iluzii dragi mie. Cu fiecare strop de vin, iluzia se făcea tot mai mare și mai frumoasă. Până la ultima picătură, încă mai credeam că-i a mea. Înrădăcinată adânc în mine, mireasma ce-mi răscolise simțurile începea să mă facă să iau eu însumi chipul iluziei la care țineam atât. Așa am început să mă transform într-un însetat de iluzii.
Într-un târziu, către ultimul strop de vin, am pus în grabă la loc dopul sticlei. Nu doream să pierd urma iluziei ce se sfârșea. Sticla o păstrez și acum cu mare grijă. În ea se află garanția faptului că încă mai trăiesc și că, trăind, încă mă mai pot înșela. De zeci de ori pe zi vreau s-o deschid și să sorb cu nesaț și acea ultimă picătură. Dar întotdeauna e ceva nelămurit care mă reține. Poate că spiritul sticlei, aflat încă pe-aproape, nu mă lasă s-o fac. Sau poate că spiritul e închis acolo, în ultima picătură de nectar pe care nu vreau s-o pierd. Cert e că acum, dac-aș mai avea încă o sticlă ca aceea, n-aș ezita s-o beau dintr-o dată, până la fund. Măcar aș dispărea odată cu iluziile mele.
Foarte frumos comentariul scris de grid, bravo!
Din noi
Nu vreau decat
un colt de cer
sa cada pe pamant.
Nu vreau nimic,
doar visul cel frumos,
sa fie sfant…
Nu vreau decat
iubirea-n palme
sa o prind.
Virgin: Foarte frumos, imi place. Felicitari!