As minti sa spun ca se intampla des ca poezia sa imi provoace vreo emotie puternica, din pacate. Am incercat, m-am straduit, am crezut ca e ceva in neregula cu mine 🙂 Poate, candva… Proza, insa, este si va ramane in sufletul meu intotdeuna, lasand la o parte formarea mea umanista. Insa, azi, ceva s-a intamplat… Din intamplare, am gasit aceasta poezie a lui Stanescu… Poezie care poate spune povestea multora dintre noi. Enjoy 🙂
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El…
un om singur.
Cumplit
E golul singurătăţii!
Sunt ucisul ei…
Singurătatea?
Povara tăcerilor
Sfăşiate de suspine…
Singurătatea…
Ochiul tău
Priveşte îngheţat
În ochiul gândului
Neîmpărtăşit…
Singurătate,
Nu te-am voit!
Viaţa – haină –
M-a dăruit ţie.
Tu m-ai cerut
Vieţii
– Prizonierul tău –
Singurătate…
Oamenii…
Cum i-am iubit…
Dar ei
Nu m-au voit.
Din singurătatea
Vieţii
În singurătatea
Morţii, şi nimeni
Nu înţelege
Acest adânc…
Poeţi, evitaţi
Singurătatea.
Între oameni
E viaţa…
(George Bacovia – Singuratate, nu te-am voit)
In sufletul meu,
Un gol s-a creat,
In sufletul meu,
Singuratatea ma apasat,
Indifrenta ucide,
Indiferenta distruge,
Ma simt legat de maini,
Ma simt atat de singur
Zambetul cuiva
M-ar putea reinvia,
Inima cuiva
M-ar putea bucura …
Inchid un ochi si imi amintesc …
Inchid al doilea ochi
Si instant lacrimez …
De dor, de singuratate …
Ma simt legat de maini
Neputand sa ma apar …
Ma simt legat de maini
Ne putand sa vorbesc
Privesc seara pe geam
Si ma gandesc,
Privesc seara la stele
Si visez …
Visez cu ochii deschisi
Visez si ma intristez
Caci el e departe …
Caci nu mai stiu nimic …
As vrea sa stiu ceva
As vrea sa pot visa
As vrea golul sa il reumpli …
As vrea sa pot zbura …
Mi-e sufletul ranit
Si plange indurerat
Mi-e sufletul golit
De cand tu ai plecat …
Privesc in gol si ma gandesc
Privesc la lucruri si imi amintesc …
Zambetul ce il aveai …
Caldura ce o emanai …
Poate intr-o zi vei reveni,
Poate intr-o zi eu voi zambi
Alungand din suflet
Norii ce au poposit …
Pe obraz acum se scurge
O lacrima de dor
In gand acum imi trece
O speranta in viitor
Sperand ca intr-o zi
Tu vei reveni …
Si vom putea zambi
S-au totul se va sfarsi …
Daca tot suntem la “copaci” de ce nu incercam aceasta poezie!
George Bacovia
Crize
Tristă, după un copac, pe câmp
Stă luna palidă, pustie –
De vânt se clatină copacul –
Şi simt fiori de nebunie.
O umbră mormăind păşeşte…
E om… atât, şi e destul…
Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi:
El – om flămând, eu – om sătul.
Dar vezi… m-a ocolit acuma…
El s-a temut mai mult, mai mult, – săracul…
Pe luna palidă, pustie,
De vânt se clatină copacul…
Mary, puţină decenţă!
Bupă Stănescu şi Bacovia ne fuţi un Carmen Şerban?
Nici nu mai nimeresc tastele de indignare…
CM …
acelea sunt versuri compuse de mine in urma starii sufletesti prin care trec . dar poate ca ai sa intelegi mai bine intr-un articol ce il voi scrie .
Calitatea unei poezii reiese din versatilitatea interpretărilor care i se potrivesc, în ciuda intenţiei autorului sau a sursei sale de inspiraţie.
Mă îndoiesc că, dacă Nichita Stănescu ar fi avut într-adevăr un iubit, ar fi vorbit despre el la modul acesta. Chiar dacă versurile citate par a fi inspirate de o apropiere, rezultatul acesteia este fie un schimb imaterial (metafizic), fie o trăire inversată a iubirii (din perspectiva respingerii unei pasiuni nefaste, sau a smulgerii de sub o influenţă inefeabilă). Eventual, poezia de mai sus ar putea fi înţeleasă cel mult ca un elogiu adus unei iubiri neconsumate, de unde şi încărcătura sa emoţională.
Cel mai probabil însă, “necuvintele” poetului se îndreaptă nu către un iubit pe care nu-l poate în niciun chip atinge, ci mai degrabă către propriul sine-creator. E un elogiu adus puterii creatoare a omului, prin care divinitatea este mereu transfigurată, în toate ipostazele sale, inclusiv în aceea a autodepăşirii.
Omul-copac este omul care îşi regăseşte permanent esenţa divină, prin actul creaţiei. Creând, omul se eliberează de sine, atingând respiraţia Creatorului însuşi, sau împrumutând-o direct de la Acesta. Un lucru asemănător se petrece şi în iubire (de unde şi tentaţia confuziei celor două stări – ipostaza creaţiei şi cea a iubirii), când omul care iubeşte resimte trăirea nu prin fiinţarea sa de zi cu zi, ci prin prin fibra cea mai adâncă a fiinţării, care este Fiinţa.
Starea de îndrăgostit presupune recursul nemijlocit la Fiinţă, la fel ca şi actul creaţiei. În măsura în care Nichita Stănescu a iubit Omul, căruia i-a scotocit cu versul său luciferic toate cotloanele ascunse, atunci putem spune că, într-adevăr, poetul a avut un iubit. Menirea unui creator este să rămână el însuşi chiar atunci când este în pat cu Diavolul.
Sensibilitatea acestei poezii se datorează în bună măsură identităţii nespuse (sau ex-puse prin necuvinte) dintre Eu şi El, aceşti doi necunoscuţi care ne tot dau târcoale. Din pricina asta, chiar dacă suntem toţi copaci, nu trebuie să înţelegem versurile de mai sus ca fiind despre grădinărit…
😎
Grid, ce ‘niezo fumezi?
Ca ce fumez eu imi spune altceva.
Aceasta poezie nu-mi pare deloc a vorbi despre doi subiecti care tind unul spre altul insa nu se ating, ramanand doar la acea dorinta.
Oh, ba din contra. Cei doi subiecti se contopesc, petrec timp impreuna, se inteleg in cele mai profunde aspecte, urmand ca apoi sa se molipseasca unul de la celalalt si sa plece fiecare mai departe de unul singur cu boala celuilalt.
Cei doi subiecti sunt un copac si un om. Insa nu la propriu. Incarcaturile lor sufletesti sunt reprezentate de acel copac si de acel om. Amprenta lor, vibe-ul lor initial. Autorul priveste direct in sufletul lor si ii identifica prin acea amprenta: copac/om. Nici nu conteaza cum arata si ce sunt. El nu se uita la asta.
Apoi incepe dansul. Incepe contopirea. Si ca in orice relatie profunda intre doua persoane. Iei si dai. Iei parti din persoana draga, si dai parti din tine.
Cel ce vorbeste in poezie, e in prima faza omul. Amprenta sufleteasca calda, umana, sensibila, sentimentala. Intalneste acel copac, amprenta sufleteasca rece, intrasigenta, de nestramutat, neafectabila.
Are loc intre ei o conexiune in cel mai profund mod. Iar omul se molipseste de raceala. Iar acel suflet rece se incalzeste si molipseste de amprenta umana.
La finele poeziei, finele relatiei… Schimbul sufletesc pare complet. Cel ce vorbeste ramane rece si distant… copac… Cel cu care a convietuit ramane uman. Naspa pentru cel din urma.
Pare ca fiecare a luat de la celalalt ceea ce a iubit la el in prima faza. Ca un schimb involuntar, firesc si de neintors.
Silviu Andrei Radu ~
Mi-ai luat vorba din gură!
😎
“A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva / Cu umbra unui copac, sau mai bine cu umbra ta. / Ma tem ca n-am sa te mai vad uneori, (…)”. A fost singura poezie din operele ploiesteanului meu, N. Stanescu, pe care am inteles-o si care mi-a placut. In rest, nu i-am digerat poeziile. El si Tudor Arghezi mi-au lasat impresia ca au scris poezii la o sticla de bautura.
Imi place poza articolului!
si asa am aflat de unde vine expresia foarte cultivata: “Ce ai? Esti copac?” … but seriously … partea trista e ca doar pomul isi da seama ca a ramas singur … omul, nu prea, deci trist si ranit, ramane doar pomul (parerea mea) 😀