Privește, privește prin ferestra plamadita din respiratia mea și din genele tale caci acolo unde cad, din când în când, ușor, bucați din aripi albe, obosite de-atâta valuri sparte de țărm, acolo dragul meu este locul unde se naște ea, pasarea maiastră, dintr-o nevoie dureroasă… zborul continuă, este ca o necesitate, chiar daca asta presupune un efort supraomenesc de a vedea lumină în nopțile cele mai negre, să știi…
Totul este ca o gară imensă, unde trenuri mari și mici, grabite vin și pleacă. Mereu vocea plictisită va anunța venirea și plecarea, dar nimeni nu o va auzi decât dacă va sta cu urechile lipite de perdeaua de ceață ce desparte lumile între ele. Coborâm și ne urcam instictiv în vagoane și așteptam sa fim duși la destinație. Dar unde mergem de fapt? Oricât am merge, oricât ne-am grabi… nu ramânem oare pe loc, prin statutul nostru de veșnic calatori? Pierdem detaliile, ne grabim să ajungem “acolo”.
Quite deep…
-incepe atat de feeric dar -cand ma gandesc la gara ,la trenuri,la vertijul creat de graba oamenilor , imi imaginez o realitate gri ,vad o imagine cotidiana lipsita de sens ,de culoare ,de frumusete.
Pierdem detaliile crezand ca asa vom castiga timp/bani/fericire …dar acele ”detalii” ne estetizeaza viata!
Cine poate sari din tren si sa nu ajunga ”acolo”?