Stăteam zilele trecute de vorbă cu un amic, S. Din ce în ce mai mult pe S. îl deranjează mojicia – și nici nu este de mirare, în condițiile în care, ca o caracatiță s-a înfiltrat în mai toate laturile vieții.
Adică, mai bine zis, uneori îi vine să-și astupe urechile, să-și acopere ochii și să se închidă undeva, astfel încât să nu mai primească, zi de zi, doza de praf în ochi.
S-a cam săturat ce-i drept. S-a săturat să vădă zi de zi aceeași mizerie umană, aceeași superficialitate, același gol. S-a săturat să mai riposteze. Să se opună. Să mai demonstreze ceva. Și n-ar vrea să se lase acoperit de lături pentru că îi este teamă de izolare deși știe că uneori e singurul remediu care are efecte în cazul oamenilor bolnavi, ca și el.
Suntem atât neputincioşi în faţa frumosului şi a demnităţii. Toată lumea e prinsă în propria-i pânză de paianjen, prea puțini mai au timp. Așa se face că S. stă uneori și trage câte o linie, numără cotoarele de măr necopt uitate în nisipul fierbinte, paharele de vin neterminate… răsăriturile pierdute din cauza somnului îndelungat. Și lui S. îi dă cu… virgulă, o virgulă mare de tot, ca o lipitoare alunecoasă și grasă.
S. îmi spunea că deseori privește în oglindă și își dă seama că vede doar oglinda. Și-apoi o șterge cu îndârjire… poate o fi pătată…. dar imaginea este din ce în ce mai palidă, așa că, în loc să își vadă chipul vede doar oglinda.
Nu am știut ce să-i raspund. Cred că e prea sensibil și-apoi o fi și inadaptat social. Altfel cum? Adică, ce dracu’, astea îs vremurile pe care le trăim, trebuie să ne adaptăm, facem parte din evoluție, nu? Prea multe probleme dom’le, uităm esența.
Frumos scris, articolul.
E drept ca mojicia e servita pe post de reteta a succesului si ca resimtim prezenta unei caracatite (remember serialul La Piovra la care ma uitam la un tv alb-negru, fara telecomnda 😆 ). Izolarea in acest caz poate fi si o forma de autoconservare. Mai bine singur decat in noroi. Dar se pare ca nu e singurul… Ajuta oare faptul ca nu e singurul?
Nu exista raspuns la asa ceva. e inca bine ca exista in unii sentimentul acesta, constientizarea nevoi-i absoulte de schimmare, de evolutie si de visare. Daca pierdem si aceast ultim reflex critic, suntem pierduti ca umanitate.
Si dupa citirea articolului am cazut inevitabil in butoiul cu melancolie. Visarea ma cheama.
Cam cunosc sentimenul acesta de a privi in oglinda si de a nu vedea nimic bun, e trist, sarac, poate chiar mediocru 🙁
de ce nu incearca S sa faca o schimbare?