N-am reusit niciodata sa definesc copilaria. Poate ca,nici nu am intrezarit-o macar. Poate ca, nici macar suflul ei nu am simtit-o. Poate ca,…nici nu am trait-o. Acum nu mai are nici un rost sa o caut – desi, tanjesc continuu dupa acel ceva ce poate fi denumit copilarie. Asa cum am depasit aceasta non- copilarie, am trecut si peste “rostul” de a o mai cauta. Si, totusi, paradoxal, exista amintiri. Deloc confuze. Chiar dureros de clare.
Imi amintesc, de exemplu, ca in apropierea a ceea ce multi numesc “copilarie”, am invatat sa vorbesc. In toamne netraite. Am inteles ca, tocmai pentru a supravietui, trebuie sa ma indepartez de aceasta asa-numita copilarie, si, ca atare, am trecut, copil fiind, dincolo de marginea vietii obisnuite, bazata pe asteptare. Eu nu am vrut sa astept, nu am avut rabdarea sa zac impasibil in zadarnica cautare a sperantei, a iubirii, a credintei. Am vrut sa ating si speranta, si iubirea, si credinta. Imi amintesc, de asemenea, din acea perioada, ca nu ma consideram a face parte nici din categoria celor multi, nici a celor putini. Nu percepeam dorinta unei apartenente.
Doar constientizam, deloc prematur pentru mine, faptul ca am atins capatul asteptarii, am simtit atingerea acelei impliniri care nu poate si nici nu trebuie exprimata in cuvinte. Nu poate si nici nu trebuie redata in imagini. Nu poate fi si nici nu e cazul a fi comunicata, ci doar facuta sa vibreze ca o coarda intinsa supraomenesc de la pamant pana la celelalte taramuri abia schitate in departari suave si opaline, unde nici cerul nu mai e cer, ci materie inefabila a primelor incorporari spirituale.
Ti se va parea, probabil, ca aceste amintiri, dintr-o perioada in care, cica, individul-copil ar trebui sa se bucure de tot binele, de toata afectivitatea, fara-grijile din lume, are atatea aspecte bizare si ciudate, incat, leganat de volutele ei, vei realiza tocmai contrariul. Totul, absolut totul, izvoraste din umbrele si luminile acestei “copilarii”, toate repercusiunile vietii ulterioare vor avea ca si generator momentele traite si netraite plen ale “copilariei”, astfel incat, existenta insasi a individului se va metamrfoza intr-o a l t f e l d e c o p i l a r i e…
Ady Vantiu
salutari de la me :p copilaria e ceva frumos dar pentru uni nu prea 🙁 intervine acea maturitate inainte de vreme….
Referitor la reactia lui Petryk22…yeah, poata suna fariseic, dar, crede-ma: termeni precum “frumos”, “dragoste”, “fericire”… releva superficiala amprenta a relativitatii, nu??? Oricum, ai perceput exact mesajul dincolo de banalitatea exteriorizarilor verbale…
sa zicem ca da, dar relativitatea asta de care vorbesti nu aprare in aceiasi masura la toata lumea pe uni ii amprenteaza prea mult 🙂
În lumea de azi copilăria parcă nici nu mai există. Copiii îi copiază din ce in ce mai mult (și mai devreme) pe adulți, iar asta se întâmplă pentru că doar adulții sunt importanți ca putere socială. Adulții par să miște lumea – sau cel puțin așa le place adulților să-și închipuie. Numai ca adult contezi ca om, ca fiintă care “produce”. (Si, evident, care se și re-produce – căci “producția” de copii a devenit o producție ca toate celelalte. Căci familia – acest atelier de producție suflete -, e “job-ul de acasa”.)
Inocența s-a pierdut undeva pe drum. Unii spun că fost pervertită și coruptă de dragul puterii. Eu mă gândesc că doar s-a pierdut puțin, și că încă mai hălăduiește pe undeva, rătăcită în hățișul relațiilor de putere dintre oameni. Pentru că de oricâte ori puterea apune, istovită dar pregătită să se impună din nou, inocența răsare în toată splendoarea sa, pusă în lumină de sfințenia și puritatea clipei… care tocmai a trecut.
Pierderea inocenței ne lasă cumva pustii, falși, reci și vulnerabili. Zâmbetul crud, rezultat al primei descoperiri a lumii, a lăsat locul rânjetului victoriei asupra lumii.
Nici nu-i de mirare că în ziua de azi copiii sunt atât de interesati de tehnică – mai ales de calculatoare, mașini, muzică și televiziune, și în general de tot ceea ce stoarce realitatea de conținut, dând esenței lucrurilor o formă cât mai clară. Copiii deprind tainele tehnicii uneori mai bine, mai eficient și mai repede decât adulții înșiși, pentru că numai cei aflați la vârsta inocenței își pot dori să și-o piardă. Și numai lor, evident, le poate reuși. O dată deveniți adulți, devenim mai mult sau mai puțin robotizați și ne dorim inocența inapoi. Vrem să mai avem libertatea de a alege si de a mai avea, încă, opțiuni veritabile – cel puțin atâta timp cât “a putea” nu devine “a trebui”.
Imaginea “reușitei” în viață (pe multple planuri) ne absoarbe într-atât încât nu ne dă voie să ne trăim copilaria în alt mod decât ca pe un vis… frumos, dar imposibil de menținut cu titlu de realitate. copilăria ne amintește ce bine era atunci când încă nu contam ca oameni și nu răspundeam niciodată pentru faptele noastre.
Eugen Ionesco spunea că încetăm a mai fi copii atunci când aflăm ce este moartea și întelegem că vom muri la rândul nostru. Din acel moment, de vreme ce știm că nu putem învinge moartea, începe lupta pentru cucerirea și supunerea vieții – singurul tărâm care ne stă la îndemână…
8)
petryk~
pupyk – te mai lasi mult asteptat ? 8)
wow…ar trebui sa ma simt mishkat si…cutremurat…Daca as afirma ca ma “bucur” de aceste reactzii – verbal si sincer exteriorizare…ar trebui sa ma simt fulfilled…insa, este doar o alta cruda amprenta a interiorului nostru – inchistat si non-refulat…este durerea moastra, zi-de-zi costumata – deloc precum un costum Armani, deloc precum o pereche de pantofi de la Gucci, deloc parfumatzi cu Pacha de la Dior…doar noi inshine,,, Toata gratitudinea ca existatzi,,,
aoleo si tu esti Scufitza?
Cine nu mai este copil a murit deja 🙂 o spunea cineva, nu mai stiu cine, dar imi place.