E noapte şi e târziu. Ciudat, deşi sunt în inima oraşului, e atât de linişte încât parcă mi-e teamă ca ţipătul gândurilor care acum se nasc în capul meu să nu trezească pe cineva. Îmi aud paşii scrâşnind apăsat pe nisipul din faţa casei şi îmi dau seama că numai ei mă însoţesc. N-am nici măcar umbră. Noapte fiind, asta pare normal. Însă ştiu că şi mâine, când soarele va străluci din nou, tot fără umbră voi fi. Ştiu asta pentru că eu însumi am ucis-o.
Cândva, demult, am dezlipit-o cu grijă şi am pus-o la păstrare într-un seif al sufletului. I-am uitat însă cifrul, iar acum rătăcesc stingher în noapte în speranţa că vreun hoţ de suflete, un hacker rebel şi fără scrupule, mă va ajuta să-mi recapăt umbra şi să redevin om. Altfel, lumina zilei mă va chinui şi va sfârşi prin a mă răpune. Până atunci însă voi rămâne un rege al nopţii.
Umbra mea pierdută mă face să devin eu însumi o umbră. Mereu o umbră a cuiva care are nevoie de una. Pentru că nu numai eu mi-am pierdut umbra. Suntem chiar prea mulţi în situaţia asta – suntem umbre unii altora. Numai că eu nu vreau o umbră-substitut. Îmi vreau umbra mea. E doar un vis? Poate. Orice vis e o prăpastie în care te arunci în gol, fără paraşută. Unii cad şi nu se mai ridică. Alţii au noroc, în căderea lor, de câte un copac care să îi prindă din zbor, agăţaţi în vreo creangă salvatoare. Ei scapă doar cu zgârieturi. Pe alţii însă îi salvează câte un înger rătăcit în rondul său de noapte.
Dar îngerii nu-i pot vedea pe cei fără de umbră şi de-asta nu le pot opri căderea. Şi totuşi, o pană de înger poate face miracole. De pildă, te poate face să-ţi aminteşti combinaţia secretă… Unde sunt oare îngerii? Trebuie jumuliţi negreşit!
Ziua de mâine s-a sfârşit. Punct şi de la capăt.