No menu items!

Pasiuni bolnăvicioase

Acelasi autor

Treburi serioase

În seara asta am avut un invitat special la facultate, un profesor universitar ieșit la pensie care a scos recent o carte unde susține...

Mens sana in corpore sano

M-am hotărât o dată pentru totdeauna să scap de burtă și să îmi fac un abdomen de invidiat. Am făcut sport cam toată viața,...

Scrisoare de coming-out

Salutări tuturor! Citesc de ceva vreme acest blog și vreau în sfârșit să devin un membru activ și să mă implic în discuțiile interesante...

Sunt în cantină şi îmi mănânc supa de unul singur, la o măsuţă pierdută între alte zeci populate de grupuri de prieteni povestind şi râzând împreună. La un moment dat trece o fată pe lângă mine şi observ cu colţul ochiului cum se opreşte brusc şi coteşte spre o masă în dreapta ei. Se postează în faţa unui băiat şi începe se gesticuleze violent, dar nu văd expresia feţei nici unuia dintre ei pentru că ea stă cu spatele. „Să fie o ceartă?”, mă gândesc.

Celelalte trei fete de la masă au o expresie amuzată şi urmăresc posibila ceartă dintre băiat şi fată cu o curiozitate făţişă, dar nu cred că e nimic grav pentru că încep să râdă. Dar apoi se opresc serioase. La un moment dat tipul o trage pe fata în picioare spre el şi o strânge în braţe câteva secunde, şi atunci îi văd pentru prima data faţa lui.

E brunet, cu sprâncene stufoase şi o privire foarte intensă, hipnotizatoare. Faţa lui are parcă o tentă bolnăvicioasă, de om suferind care te fixează cu privirea lui întunecată, debordând de senzualitate şi pasiune. E îmbrăcat sport şi are la gât nişte căşti roşii, mari. În aceeaşi secundă mă trece un gând fulgerător – pe tipul acesta îl ştiu de undeva. Încerc să îi văd faţa din nou, dar fata din faţa lui îl acoperă cu totul. După ce face cunoştinţă cu fetele de la masă, fata din picioare îşi trage un scaun şi se pune în stânga lui, atât cât să îi vad faţa mai bine. Mă uit mai atent şi îmi dau brusc seama de unde mi-e cunoscută faţa lui. Mă trece un fior de plăcere şi o teamă ciudată.

În urmă cu o lună, am văzut un clip video pe internet pe un site celebru despre atingerea problemelor tinerilor LGBT, creat în urma sinuciderilor în masă a unor elevi care erau permanent batjocoriți de sexualitatea lor. Pe lângă celebrităţi din lumea mondenă şi diferite instituţii cu un impact asupra publicului, şi universitatea noastră a contribuit cu un video în care a filmat vreo 20 de studenţi ai noştri (şi doi profesori), toţi pe invers evident, povestind despre problemele lor şi cum viaţa lor devine mai bună pe zi ce trece prin sprijinul prietenilor și a facultății.

Băiatul acesta era şi el acolo, şi îl remarcasem dintre toţi, mai ales că avea mișcări masculine şi un zâmbet foarte cald şi timid, parcă tulburat. Dacă nu aș fi știut că e gay l-aș fi luat ca atare, un alt tip bunoc la care nu pot îndrazni să mă uit prea mult, un băiat oarecare în mulțime. Şi acum îl văd la cincisprezece metri de mine, în compania prietenilor, şi nu îmi mai pot lua privirea de pe el. Îmi trag chiar scaunul uşor mai la dreapta să îl observ mai bine. Mă simt foarte ciudat, am fluturaşi în stomac ştiind că poate am o şansă să fiu cu el, dar in acelaşi timp sunt covârşit de o teamă că nu i-ar place de mine, că n-o să ştiu cum să ii comunic ce simt şi mă voi face de râs – ce să fac, să îi cer numărul de telefon, aşa, din senin?

Pentru câteva secunde mă cuprinde iarăşi groaza inexplicabilă că voi avea o viaţă ratată, cu iubiri eşuate sau chiar fără iubire. Teama că părinţii nu vor fi niciodată pe deplin de acord cu faptul că sunt homosexual, şi că fiecare pas în direcţia asta nu numai că mă va depărta de ei, ci îmi va purta remuşcări la tot pasul şi de asta voi fi nefericit. Și frica de a fi sau cel puțin de a părea un ciudat în viitor, un adult în toată regula, fără o familie proprie și care încearcă să se atașeze de prieteni ca să nu se simtă singur și să fie nevoit sa se întoarcă la o casă pustie.

Supa îmi e terminată de ceva vreme, şi trebuie să mă grăbesc să mă întorc la bibliotecă să termin de citit un articol, înainte de a merge la curs. Mă ridic, îmi iau tava cu bolul de supă şi trec pe lângă masa lui, uitându-mă la el. Are faţa ridicată şi se uită şi el la mine şi pentru un moment avem contact vizual direct. Doamne, ce ochi hipnotizanţi! Mi se înmoaie uşor genunchii şi mă întorc spre stânga, unde îmi aşez tava pe banda rulantă care duce la bucătărie, cu mâinile tremurânde (sau e totul în imaginaţia mea?). Cert e că s-a uitat la mine, şi încă destul de lung! Eu am fost cel care şi-a întors spatele, poate continua încă să mă fixeze cu privirea aceea intensă… Dar s-a uitat pentru că i-am părut drăguţ sau a făcut cum fac şi eu de-obicei – şi-a ridicat privirea pentru o secundă ca să cerceteze trecătorul ca apoi să se întoarcă la ale lui?

E 19:45 acum și am ajuns între timp acasă. Nu am reușit să îmi scot imaginea lui din cap și ochii lui mari și parcă întrebători m-au urmărit peste tot. La curs nu am reușit pe deplin să mă concentrez la profesoară și m-a surprins o dată fixând pierdut podeua cu privirea și a râs de ‘interesul’ meu pentru tema despre care vorbea. M-am scuzat zâmbind timid și înroșindu-mă ușor, dar am reușit apoi să creez un echilibru între visările mele și ceea ce se întâmpla în jur fără să mă dau de gol.

Știu ce voi face – dar nesigur dacă e bine. Nesigur, nesigur….ce naiba, m-am săturat de nesiguranța asta!… Nu voi avea încotro decât să mă duc luni la întâlnirea LGBT cu caracter informal din campus de la 12… lumea se adună acolo pentru prânz și ca să petreacă timp unii cu alții. Pentru mine întreaga idee mi se pare utilă și interesantă, dar apoi sarcasticul din mine își face loc ca de-obicei să îmi reamintească asemănările dubioase cu un club al alcoolicilor anonimi sau al mărginașilor societății, cei nevruți de nimeni. Un club la care mă voi alătura totuși și unde nimeni nu e mai prejos decât alții.

Nu știu, toată presiunea asta asupra mea, de săptămâni și săptămâni de când conștientizez că nu mai are rost să mă mint, că sunt homosexual pe bune, mă omoară. Când ascunzi un lucru față de tine mult timp și încerci să te convingi că totul va fi bine și va trece, ameliorezi teama și te complaci într-o visare pozitivă. Dar când în sfârșit dai jos garda, te expui față de tine și restul lumii, devii vulnerabil și nu mai ești impenetrabil la gânduri descurajatoare și întrebări de genul „Și acum ce fac?” și „De ce mi-e teamă să fac pasul ăsta? ”. Iar suferința nu contenește uneori sub zâmbetul mascat și atitudinea degajată și trebuie să te descarci. Ce reacție am avut eu când am ajuns acasă, la bucățica de rai și liniște ce mi s-a întrevăzut astăzi la prânz? Am dat cu piciorul în perete și am izbucnit în lacrimi amare.

                                 *

Marți am fost iarăși în cantină de unul singur, și fiind ora prânzului era foarte aglomerat și majoritatea meselor erau ocupate. Mi-am luat tava cu paste și am început să mă plimb în imensa încăpere, căutând un loc dar în acelasși timp sperând că poate dau peste tipul meu. La un moment dat însă, cu privirea și gândurile departe, m-am băgat într-un alt băiat care încerca să mă depășească și am răsturnat toată mâncarea pe jos, farfuria spărgându-se evident, și atrăgând atenția tuturor din jur.

Când le-am povestit ce am făcut prietenilor cei mai buni Ana (din România) și Juan (din Barcelona), au decis că mă transform iremediabil într-un ‚stalker’ și devin dubios în încercările de a da peste tipul meu. Așa că Juan a venit cu cea mai bună solouție, să mergem a doua zi în The Polo Lounge, clubul gay nr.1 din Glasgow, și poate om da de el cumva. Am mai fost acolo acum doi ani de două ori cu colegii de apartament, dar am avut un incident cu un tip care s-a dat la mine și nu mă lasa în pace de n-am mai dat pe acolo până acum. Juan a adus-o pe Kirstie, prietena lui, și ne-am pus pe distracție, cumpărându-ne băuturi la bar și apoi coborând pe ringul de dans.

Norocul meu a fost că am dat peste Lesley, președintele asociației LGBT (unde fusesem luni fără să sau de el), și pe care o întrebasem pe Facebook dacă îl știe pe tipul ăsta de care îmi place, indicându-i și poza în care apare, unde nu avea un tag asociat. Săraca era cam pilită și se vedea că plânsese din probleme ‘amoroase’, dar mi-a spus că îl cheamă Simon și e suedez. Dar a adăugat să pretind că nu știu asta de la ea, fiind în comitet și neavând voie cică să divulge astfel de informații. M-am bucurat că în sfârșit știu ceva mai mult despre el, dar m-am pleoștit în același timp, știind că nu e destul. Dar chiar atunci, Lesley a exclamat „Aa, și e aici pe undeva, l-am văzut nu de mult”.

Vreau să zic că atunci când le-am spus asta lui Juan, Kirstie și Ana cu zâmbetul larg pe față, au sărit toți să mă ajute să îl depistăm în mulțimea care dansa în jurul nostru. Le-am descris încă o dată cam cum arată, și apoi ne-am infiltrat printre restul. Atmosfera era incendiară, muzica bubuia și tipi drăguți veniți cu prietenele lor dansau provocator. Unii se sărutau în jurul nostru, dar totul părea așa de natural, încât parcă aș fi văzut asta zi de zi. În fața mea am observat un tip cu o cămașă aproape identică cu a mea, cu carouri albe, negre și roșii, doar că ale lui erau puțin mai mari. Mai văzusem încă doi tipi la etaj cu aceeași cămașă și deja începeam să înjur în gând H&M-ul, când i-am văzut fața și mi-am dat seama că era tocmai Simon!

Oo, veselie mare… m-am pus să dansez cu prietenii mei lângă grupul lui, unde mai erau două fete foarte drăguțe, și mă uitam des în direcția lui. Era de o mie de ori mai drăguț decât îl țineam minte, și dansa așa de sexy!… Avea mișcări naturale și dansa cu o ușurință de invidiat, când cu una, când cu cealaltă prietenă, în timpul ăsta râzând în hohote și prostindu-se. În mintea mea dansau la fel zeci de opțiuni de a încerca cumva să intru în vorbă cu el – ce oare să fac? Am profitat când a ieșit puțin să vorbească la telefon și m-am dus la una din tipe și am întrebat-o dacă pe amicul ei îl cheamă Simon. A dat din cap și m-a întrebat cu un zâmbet complice dacă vreau să îmi facă cunoștiință cu el. Evident că m-am bucurat, și apoi hop – mi-a apărut el în față. Tipa i-a șoptit ceva la ureche, și apoi el s-a uitat la mine amuzat și curios. Am deschis gura să zic ceva („Ziiii mă orice!!”), dar chiar atunci un tip, prieten de-al lui, a sărit din dreapta mea și l-a îmbrățișat pătimaș în joacă, ca apoi amândoi să se piardă din vedere în mulțime. Ana s-a uitat la mine cu compătimire și i-am strigat pe fondul de muzică asurzitoare „Ghinion!!  Data viitoare!”.

Am făcut o pauză de dans și am urcat la bar, unde apele erau mai liniștite și se putea vorbi mai lejer. Îmi mai luasem o votcă cu limonadă când l-am văzut pe Simon, de unul singur, cum se îndrepta spre scara care duce la ringul de dans de dedesubt. M-am luat după el și mi-am zis „Acum ori niciodată”. Nu știam ce să fac, dar știam că ajunsesem la o limită și trebuia să risc ori dacă nu, puteam să plâng mult și bine în pumni la șansa pierdută. În timp ce cobora scările, l-am bătut ușor pe umăr și am strigat ca să mă audă în zgomotul ăla infernal.

Eu: Am încercat să vorbesc cu tine pe ringul de dans, dar s-a băgat un tip peste.

El: Da, era un amic cu care am venit.

Eu: Ăăăăă, vroiam numai să îți zic că te găsesc foarte atractiv…. și drăguț, și ăăă… mă întrebam dacă te pot chema în oraș (ask you out).

El: Vrei să zici… la o întâlnire?

Eu: Da.

(scurtă pauză)

El: Ce vârstă îmi dai?

Eu: Ăăă, nu știu. 23?

El:  Am 20.

Eu: Aha, eu am 21.

El: Ești la Universitatea din Glasgow?

Eu: Da.

El: Ce studiezi?

Eu: Arheologie și Arts&Media Informatics.

El: Cum te cheamă?

Eu: Vlad (strig tare). Ca și Vladimir, dar numai Vlad (am de multe ori probleme să le explic la străini cum se scrie numele meu, aparent).

(Îmi întinde mâna și facem cunoștiință)

Eu: Încântat de cunoștiință.

(o pauză scurtă, timp în care simt nevoia să motivez atracție mea pentru el)

Eu: Te-am văzut de câteva ori în Fraser Building (cantina).

El: Aha. Apropo, de unde ești?

Eu: România.

(încă o scurtă pauză, timp în care zâmbim)

El: Bun, păi, cheamă-mă la întânire data viitoare când mă vezi în Fraser Building.

Și pleacă. Rămân cu un zâmbet tâmp pe față văzând cum se topește în mulțime. Nu știu ce reacție să am și ce să cred. Cert îi că nu m-a refuzat sau nu a inventat ceva să scape de mine, gen ‚am prieten’ sau ‚îmi place de cineva’. M-a întrebat ce vârstă îi dau…  asta se datorează probabil faptului arăt mai în vârstă decât sunt de fapt, nu neapărat datorită feței sau expresiei figurii, ci căderii părului (fapt care mă complexează peste măsură, și de aceea îl țin permanent scurt, la 3 mm, ca să nu se observe tare). Toată lumea care mă cunoaște ține tot timpul să sublinieze că mi se potrivește de minune și că sunt și-așa foarte drăguț. Îi aprob cu un zâmbet trist și de resemnare. Oricum, asta nu prea are relevanță aici.

Oare replica asta, „cheamă-mă la întâlnire data viitoare când mă vezi în Fraser?”, să fi fost spusă pe un ton ușor ironic, ca și cum sunt disperatul care îl privește din umbră și își duce veacul în Fraser, nevând ceva mai bun de făcut (chiar dacă disperat probabil că îs)? Suntem mii și mii de studenți în universitate, cum să mai dau peste el în următoarele zile, mai ales că mă duc destul de rar la cantină?

A trecut mai bine de o oră și l-am văzut din nou pe ringul de dans, la câțiva metri de mine… sărutându-se cu un tip. M-a durat asta tare și mi-am schimbat poziția, astfel dansând cu spatele la ei. Juan și Ana încercau să mă consoleze văzându-mă așa abătut, zicându-mi că îmi găsesc ei alt tip. Juan deja și începuse să îmi arate băieți din jur și mă întreba „ce spui de ăsta? dar ăsta?”. Și eu tot „nu, nu, nu vreau pe nimeni”.

În timpul unui cântec mai lent, Juan ne-a spus mie și Anei „știți că îmi sunteți cea mai buni prieteni, nu?”, iar apoi ne-am luat toți trei după cap și am stat așa îmbrățișați câteva secunde. Mă simțeam așa norocos să îi am aproape și să îi văd încercând să îmi facă ziua mai bună, încât în astfel de clipe puțin conta dacă Simon nu va vrea să aibă de a face cu mine. La urma urmei, știam ca întotdeauna că prietenii sunt cei mai importanți și îi ai toată viața. Dar astfel de adevăruri sunt uitate sau neglijate pe moment când ești orbit de pasiunea pentru altă persoană.

La plecare, așteptând taxiul, l-am văzut pe Simon și tipul celălalt ieșind din club și luând colțul pe strada vecină. Aveam impresia că nu sunt foarte apropiați, chiar dacă se simțeau bine pe cele trei cărări pe care apucaseră. „Futu-i mama mă-sii de treabă”, mă gândeam, „asta mai lipsea, să îmi stric toată liniștea interioară și să sufăr ca un câine”.

Astăzi am fost trist și tăcut toată ziua și numai la el m-am gândit. La volei am dat în minge cam fără chef și am și stricat câteva pase bune ale echipei în nepăsarea mea. Am aflat că e grec la origine (nici nu e de mirare, am o slăbiciune pentru greci) și studiază economie. În poze apărea și în ceva ședințe ale parlamentului, și în rest distrânzu-se de minune cu prietenii ca un party-animal. Nu e tocmai genul meu de tip, dar atracția asta nesănătoasă nu ține cont câtuși de puțin. În momentul de față nu mi-l pot scoate din cap și vreau enorm să fiu cu el. Și dacă e doar o relație fizică care se consumă, voi ști că am ajuns să îmi iau premiul pe care l-am dorit atât. Dar care să fie următorul pas? Oare să îl adaug pe Facebook și să îi scriu un mesaj scurt de genu „știu că nu suntem aici în Fraser dar vroiam numai să te salut” sau să îi dau pace până luni sau marți, când e posibil să îl văd din nou la clubul LGBT (el nu știe că tocmai m-am alăturat)?

Mi s-a deschis o nouă lume în față. Cea a simțurilor. Am ieșit din starea de meditație și de echilibru pe care poate ar fi mai bine să le am mai târziu, când înaintez în vârstă, și am plonjat în valurile dulci ale durerii și plăcerilor fizice (aștept totuși reconcilierea celor două stări în relația cu persoana iubită). Acum nu mai am îndoieli că sunt gay și pot să mă ocup de viața mea fără frică. Încetul cu încetul, cu totul la timpul lui, și fixat cu îndrăzneală pe traiectoria ce mi se deschide în față.

Previous article
Next article

17 COMMENTS

  1. Frumos povestit. Bravo.

    Iar poveste in sine imi este si ea familiara. Treaba asta cu atractia instantanee (mai ales dacă e one side only mai mult) poate fi chinuitoare atat pentru tine cat si pentru el.

    Cand eram tanar si mumos, am avut si eu destui petitori care erau asa… un fel de lipitori de care nu mai putea scapa. Unii erau horărâți să-mi arate ce înseamnă a iubi cu adevărat, io… nu vroiam acest lucru. Unii au suferit crunt si nici nu-mi vorbesc cand ne vedem, altii mi-au devenit best friends.

    Dacă mă pun pe cealaltă parte a baricadei, cea în care eu vreau să intru în vorbă cu cineva, nu sunt timid deloc. Am o siguranță de sine debordantă și mereu am obținut ce am vrut.

    Succes, ce sa zic?

  2. Eu cred (Doamne, cât îmi displace să încep aşa) că i-ai transmis mesajul care era de transmis. Mingea este acum în ograda lui. Deşi e greu, cel mai bine e probabil să aştepţi reacţia lui.

    Cândva, când vă veţi revedea întâmplător, indiferent unde, preferabil nu în cantină, îl poţi saluta surâzând şi întreba: “Could we pretend this is Fraser building? Are you up for a cup of coffee?” Şi apoi să treci mai departe, să pleci agale! Dacă doreşte, va veni/striga probabil după tine, şi vei şti clar! Dacă nu doreşte, … e preferabil să nu te transformi în unul dintre acei filfizoni egoişti care ştiu mai bine decât celălalt de ce are celălalt nevoie… ăia de care vorbea şi RobertG mai sus.

    Şi mai e ceva ce voiam să punctez – îţi vei da singur seama despre ce e vorba citind epigrama de mai jos, care nu mai ştiu de cine e scrisă (cred că Marin Sorescu Sorin Pavel (thx LeKick), dar nu sunt sigur), dar care mie unul mi-a plăcut foarte mult pe vremea când era la modă să fiu rocker şi pletos:
        Când îţi contemplu coama leonină
        Mă-ncearcă o idee năzdrăvană:
        La fel prosperă orice buruiană
        Când are mult gunoi la rădăcină…

  3. Frumoasă poveste.
    Din alt punct de vedere: Nu uita că de fapt tu nu-l cunoști. Poate că e un party animal, dar numai în momentul în care l-ai văzut, asta e tot ce știi. În rest, poate să fie oricum — îți rămîne să descoperi.

  4. Acum depinde de om, dar eu cred ca as fi reactionat la fel ca el (desi nu merg in cluburi, poate odata pe an). Mi se pare un mediu prea volatil ca sa pot discuta iesiri in oras. Acolo ma duc cu prietenii sa sar in sus si sa uit de probleme, nu sa imi fac “commitments”. Ce vreau sa spun este ca din punctul lui de vedere, tu puteai fi oricat de beat/high/neserios.

    Pe de alta parte, daca urmatoarea data (adica intr-un mediu mai calm) reactioneaza la fel de eschivat si misterios… cel mai probabil nu vrei tu sa iesi la o intalnire cu el. Nu-i bai daca tanjesti, dar ai o datorie fata de tine insuti sa te respecti.

    Pana atunci… bafta! 🙂

  5. Amandoi, Robert si Razvan in cazul de fata au dreptate si ma alatur lor fara a mai repeta ce au mentionat mai sus.

    @Rzv
    Este scrisa de Pavel Sorin.

    P.S.
    I flee your courtship, court you when flee:
    Our moods agree not, save to disagree.
    (Henry S. Salt)

  6. Era o vorbă: să nu te încrezi în greci nici când îți spun să îi inviți la o cafea îți fac daruri! Nu știu dacă replica lui a vrut să fie ironică sau să exprime faptul că nu e de acord cu întâlnirile aranjate în club, dar nu strică să fii puțin precaut și să încerci să-ți ții în frâu speranțele (atât cât se poate).

    În scurta mea experiență în dat întâlniri și interacționat cu oameni care mă voiau/pe care îi voiam, am învățat că nu e bine să transformi atracția în obsesie. Pe mine nimic nu mă sperie mai tare decât obsesia unuia pentru mine.

    Din ce am citit, pare-mi-se că e doar o atracție fizică momentan. Știu că un bărbat are dificultăți în a utiliza cele două capete simultan la capacitate maximă, așa că e recomandabil pentru moment să-l folosești pe cel de sus. S-ar putea să ai mai mult de câștigat. Eu zic să fii curajos, dar să-ți întrebi prietenii cam pe unde ar trebui să se oprească actele tale ero(t)ice.

    Tu încă nu știi cum este el. Poate fi destul de relaxat în relaționarea cu ceilalți, dar timid când vine vorba de un potențial partener (de orice natură). Poate fi un tip care caută să fie admirat…sau poate fi doar un tip care nu e interesat de tine.

    Oricum ar fi, nu exagera! Ascultă și de prietenii tăi.

    PS: îmi place cum scrii, textul e cursiv și ușor de parcurs.

  7. Uneori, intr-un club, indiferent cat de beat/high/od, se pot intampla cele mai intersante chestiuni.

    Partea proasta este ca odata iesit de acolo, nimic nu mai e adevarat – pana data viitoare.

    Talk bout gd marketing.

  8. Ce aș face eu: îi mai arunc o gogoașă. Dacă nu răspunde, next. Obsesiile pentru persoane trec, de regulă, cam într-o lună. Cel puțin la mine. 🙂

  9. :))) rings a BIG bell. Chiar că familiar…

    Ce să zic, acum un an jumate o treabă similară a început prost, a continuat bine și s-a terminat prost; a doua oară, acum 3-4 săptămâni a început bine, a continuat prost și probabil că s-a terminat deja la fel de prost. Și eu care mă bucuram că mintea mea scăpase de umbra ăluia cu care se terminase prost.

    Ideea e că e o parte bună pe undeva 🙂 Keep it up și ține-ne la curent. Eu unul sunt tare curios că-s la fel de obsesiv 😀

  10. Sunteți cei mai tari, mulțam’ fain la toți pt comenatarii și sfaturi! 😀 RobertG, mai e nevoie să zic că nu există terapie mai eficientă ca blogul tău? Păcat că nu îl cunosc toți în situații asemănătoare…

    Și astăzi la lucru am fost numai cu gândurile aiurea la domnu’ și am făcut totul automat – încât am reușit la sfârșit să rup dispozitivul electronic al unei porți în curte când am deschis-o prea tare și o plesnit… nici nu vreau să mă gândesc ce bătaie de cap le-am dat la ăștia după ce am plecat! Dar, da, toată tulburarea și-a pierdut din intensitate și normal, ca orice lucru nasol, va trece curând…deci @Da_Vero, zici că mai durează o lună? Ouch!!

    @Martin să știi că si eu sunt la fel, nu prea sunt amator de cluburi (chiar dacă momentan sunt nevoit să lucrez într-unul pentru bani de trai)… și nici n-o să-mi găsesc iubirea vieții (dacă există așa ceva, haha) printr-o conversație de 10 replici… dar s-a întâmplat să-l văd acolo și am sărit pe șansă… înțeleg deci dacă-i puțin sceptic 🙂 Dar în același timp, stau și mă întreb, ce loc poate fi mai bun să cunoști tipi noi, cu atâția de-ai noștri pe metrul pătrat? 😛

    @rediam să știi să și eu m-am gândit exact la aceeași chestie cu darurile grecilor! Mai ales că m-am învățat minte în mai multe dăți, când am lucrat pentru ei și numai! Cât de obsesia unuia pentru mine, apoi mă sperie puțin gândul… nu cred că îi o senzație prea faină 🙂

    @Rzv… mișto epigrama, voi încerca de acum să vizualizez gunoiul de la rădăcină când voi avea de face cu tipi care nu-mi merită atenția :)) și cred că replica sugerată de tine e cea mai bună… sper să am ocazia s-o folosesc curând…dacă nu, bine și-așa 😀

  11. Și eu sunt timid la agățat. (lol)  🙂

    Dar știu un lucru: atunci când îmi place cineva îi dau un semn. Orice: îi fac cu un ochi. Sau îi arunc o glumă, chit că e o glumă proastă. În general nu plec de la „locul faptei” fără să dau celui pe care îl plac un semn că îl plac. Dacă nu răspunde, treaba lui. Mi s-a întâmplat de câteva ori… și știu să înțeleg un refuz. Nu sunt vreun gigolo, dar nici nu mă simt ultimul om dacă nu mă place cineva. De regulă ajung să îmi dau seama că cel care mi-a plăcut mi-a plăcut doar în mod aparent. Și nu mă întristez. Și asta pentru că, la rândul meu, îmi place ca cel care îmi face avansuri să înțeleagă acest lucru fără prea multe explicații, atunci când nu sunt interesat. Este un lucru la fel de natural să nu mă placă toată lumea, precum este natural să nu plac pe toată lumea.

    E cam problematic atunci când cineva nu știe să accepte un refuz și consider că asta este cea mai mare problemă a lumii gay, după câte am ajuns eu să îmi dau seama de-a lungul timpului. Din cauza asta am ajuns să urăsc „comunitatea”. Din cauză că un om nu știe să accepte un refuz, de multe ori se transformă într-un mic monstru… Și nu glumesc. Nu de puține ori am avut de-a face cu oameni care au început să mă vorbească aiurea, să mă amenințe sau să îmi facă tot felul de răutăți gratuite… și este foarte sinistru. Și patetic. Uneori oamenii uită că și cel asupra căruia își îndreaptă această obsesie, pentru că nu este altceva decât o obsesie, este tot om, care are dreptul să placă sau să nu placă pe cineva sau ceva anume.

    Eu am și un dar mai „special” așa, cred că al unei ursitoare dușmănoase, anume acela că mă simt atras în general de persoane inaccesibile, imposibile, problematice… Nu știu de ce. Însă până acum nu mă pot plânge că am „suferit” din cauza respingerilor primite, fie pentru că nu au fost foarte multe, fie pentru că, după cum spuneam, le pot înțelege.

    Ba chiar pot spune că atunci când sunt refuzat (sau mă simt refuzat) îmi piere și atracția pentru persoana respectivă. Și de câteva ori, mi s-a întâmplat ca tocmai acest lucru, anume schimbarea mea de atitudine, să atragă pe cel asupra căruia aveam îndreptată atenția…

     

  12. Vlad, aşteptăm deznodământul… nu ne ţine în suspans aci :p

    FireMan, fructul interzis e întotdeauna cel mai dulce, cel mai copt, cel mai gustos… 🙂

  13. @Răzvan apreciez tare că ești dornic să afli finalul poveștii… oare să fie unul bun? mă cam îndoiesc. Am decis să aștept cuminte și răbdător până luni, când e întâlnirea de la prânz a asociației LGBT, poate vine și el de data asta. Dacă nu, weekendul viitor e QueerFest în campus și toate șansele să ne întâlnim 🙂 Fingers crossed

  14. Ah Raz ce mult timp a trecut de cand nu am mai fost la posta, dar poate primesc o recomandata. 😀

    henoctasus nu uita, Rzv recomandata vrea. “D

  15. Da chiar, un deznodământ, ceva?
    Cristymaykei, de recomandată am faţă? Sperăm la un CURier(at) special, ceva… 🙂

  16. ok ne conformam, cautam un CURier special pe gustul tau. Cred ca nu este nimeni impotriva.

Comments are closed.

Vezi si...

De dragoste

"Eu nu cred nici în Iehova", dar cred în oameni. În general în toți, dar în unul anume în mod special. Când l-am cunoscut, demult, aș fi vrut să îi spun că-mi aduce aminte de mine, dar asta îmi suna a insultă. Stăteam turcește pe canapea și așteptam mesaje...

Articole din aceeasi categorie