No menu items!

Si vis amari, ama ! (2)

Acelasi autor

Confesiuni la miezul nopții

Într-unul din materialele mele de debut pe acest site aduceam în discuție trăirile mele din perspectiva homosexualității. Dar scoteam în evidență gândurule tensionate cu...

Un gay la botez

... sfânta taină a botezului, sfânta taină a căsătoriei. Sunt două evenimente importante din viata oricărui om. Biserica le catalogheaza drept Sfinte Taine. Mai sunt...

Există iubirea veșnică?

Ante scriptum:  Discutam cu el pe messenger și a venit întrebarea care se regăsește în titlul. Vă salut, cu drag, dragi darkq-iști :D ! Este întrebarea...

Cugetările mele la un răstimp

Vă salut pe toti! Probabil că iar am dat într-o patimă de moment a creației mele dospite latent în lăuntrul meu abisal. Că ce am...

„Amendamentul” meu la Constituție!

Am dreptul la asta, ca cetățean al acestui stat! Nu? După cum se vede am început (și din titlu se observă) cu evocarea unui drept...

La atingerea palmelor totul avea să se schimbe. Pe nesimțite! Era ireversibil. Istoria se rescria sub privirea înmărmurită a lui Matei! Dar care dintre Matei?!

Luca își luă tricoul de pe jos și se îmbrăcă cu el. Încerca s nu-l piardă din priviri pe băiatul nou din fața sa.

Apriori

De felul său, Luca, exprima multă prudență mai ales în vorbele și gândurile sale. Era în al șaptesprezecelea an și jumătate de viață. Încerca să se bucure cum putea mai bine de fiecare zi dată de la Dumnezeu. Își dobândise un caracter optimist în ciuda problemelor deloc ușoare care i se puseseră de-a curmezișul vieții.

Fusese părăsit de tatăl său dinainte ca el să cunoască lumea. Mama sa fusese cea care-l crescuse în spiritul credinței. De altfel el împreună cu mama sa frecventau duminică de duminică biserica din sat. Erau cunoscuți ca o familie foarte credincioasă, cu frica de Dumnezeu și care se ghidau după învățămintele Lui. Odată cu începerea liceului, Luca Matei se mutase în gazdă în orașul reședință de județ. Voia să depășească condiția mamei sale, iar ea îl încurajase în acest sens. Adesea, femeia îi amintea că dacă vrea să ajungă cineva în viața asta trebuie să muncească mult. Iar Luca nu s-a dat înlături de la muncă. Înțelesese spusele mamei sale și încerca să le dea o formă reală în viața sa de copil și mai nou de adolescent.

Primul an de liceu îl trecuse cu note foarte bune, numărându-se printre elevii premianți ai clasei și chiar ai școlii. Profesorii îl aveau la inimă, le era foarte drag. Perseverența sa îi cucerise pe mulți din jur. Și totuși avea tot pe atâția contestatari. Unii nu-l plăceau pentru firea sa luptătoare care, deși nu o recunoșteau, contrasta cu lenea și delăsarea lor. Alții îl catalogaseră în fel și chip pentru timiditatea sa. Nu puteau concepe un „băiat fătălău”. Căci așa-i considerau aceștia purtarea. Însă timiditatea sa ascundea un secret! Luca își ferecase acest secret în adâncurile neștiute ale sufletului său. Era un suflet chinuit dar nu lăsa să se vadă. Nici maica sa scumpă nu știa de acest fapt. Băiatul reușea să-și ascundă temerile cu dibăcie în fața ei. „Sunt fete frumoase în liceul tău, Luca ?” obișnuia mama sa să-l mai întrebe. Era o discuție purtată de ea cu fiul său mai ales în vacanțele pe care le petrecea acasă. Maica încerca să nu-și preseze fiul observând că el nu vorbea cu mare deschidere. „Ți-e bine la internat, Luca? Ai reușit să-ți faci vreun prieten acolo ?” erau întrebările pentru care Luca își perfecționase cât de bine putuse arta disimulării. „Îmi este bine mamă! Cunosc mereu oameni noi…”. Dar mama sa simțea mai mult în aceste cuvinte rostite de fiul ei fără a o putea privi în ochi. De ce oare ? ‘De ce îmi evită privirea când vorbesc despre asta cu el ?’ se frământa ochii. Dar ea se încredea foarte mult în al său fiu și avea stăruința că la un moment dat copilul ei se va deschide mai mult în fața ei. Încerca să înțeleagă faptul că el nu mai era un copil ci un adolescent care se apropia vertiginos de vârsta majoratului

Ea fusese în repetate rânduri la învățătorul din sat pentru a se sfătui cu el. Acesta îi spusese de etapa dificilă a adolescenței, despre firea pasageră și dificilă care nu-l ocolea nici măcar pe fiul ei. Înțelegea femeia și acest lucru.

Luca se simțea în elementul său acasă, iubit enorm de mama sa. Iar asta-i umbrea bucuria. Nu putea să o transforme pe mama sa în confidentul deplin al gândurilor sale. Cum ar fi putut să-i împărtășească ei secretul suprem și întunecat ? Crescuse cu credința zămislită dintotdeauna în sufletul său. Și pentru acel secret se simțea un păcătos fără pereche ce nu merita privirea tandră și drăgăstoasă a mamei lui. Era măcinat de gânduri negre, întrebările fără răspuns fiind enigmele ce-i placau sufletul cu tristețe.

Dar încerca să-și inoculeze optimismul în gândire. Avea să răsară cu adevărat soarele și pe strada sa. Dar când. Și la ce îl ajuta optimismul ? Unde îi erau faptele care să-i susțină acest optimism prea efemer. Îl măcina gândul că nu putea face nimic, că al său optimism se rezuma la un simplu <<va fi mai bine! >> și… atât! Lupta cu necunoscutul! Un balaur cu mai mult de șapte capete. Se uita în trecut și își dădea seama că basmele chiar existau. Sub o formă aparte, dar existau! Cunoștea și el balaurul acum! Nu era deloc ușor de învins pentru că aștepta ca mai întâi să i se materializeze sub o formă sau alta. Iar așteptarea îl năucea.

Avea o poieniță pe care o frecventa pe cât de mult era cu putință, firește în vacanțe, indiferent de anotimp. Era căsuța lui în aer liber. O întindere mărișoară îngrădită de falnici copaci. Era totul al lui, așa vroia să creadă. Se ducea acolo pentru a se reculege. Privea neîntrerupt cerul infinit. Se bucura de fiecare rază ce-i atingea fața. Iar asta îi hrănea speranța firavă din sufletul lui. De acolo, din poieniță, își lua energia. Locul acela îl făcea să zâmbească. De l-ai fi văzut acolo nici nu ai fi zis că e același Luca Matei de la liceu. Parcă vorbeai de doi băieți diferiți. Posibil ca poienița să-i fie sălașul de deferecare a sufletului său.

Arareori mama intra și ea în această lume a fiului ei. Venea de-i mai aducea de-ale gurii căci odrasla sa aproape uita să vină să mai mănânce. Fără ca el să știe, măicuța sa îl privea contemplativ, cu multă bucurie în suflet. ‘Vaai! Băiețelul meu zâmbește! Ooff! Îți mulțumesc, Doamne!‘. Și stătea mama așa și își privea îndelung feciorul mult iubit cum zâmbea soarelui aurit. Apoi cu pași ușori, absorbiți de covorul poieniței, se apropia de băiat și cu o mână-i mângâia fața catifelată. Lui Luca îi plăcea asta și se bucura nespus de afecțiunea arătat de mama sa. „Luca, ți-am adus mâncare în căsuța ta. Mă bucur să te văd fericit!”. Băiatul cum sta el întins, imediat se ridica sprijinindu-se pe coate și privindu-și mama. „Mulțumesc, mamă! Ce grijă ai de mine, maica mea scumpă!”. Iar mamei îi dădeau lacrimile, fiul imediat ștergându-i-le cu multă dragoste. „Așează-te cu mine aici, mamă! Te rog!” încerca băiatul s-o ademenească pe mama sa în paradisul natural de care se înconjura. „De-aș putea aș sta. Dar treburile casei mă cheamă înapoi.” îi răspundea mama. „Atunci vin negreșit să te ajut, mamă” spunea fiul imediat. „Nu, puiul meu! Sunt treburi ușoare; multe dar ușoare! Nu ai de ce să te deranjezi! Te știu bucuros și în siguranță aici și astă m ajută mult. Îmi dă mult spor la treaba mea.” Femeia se ridică agale după ce-și sărută fiul pe ambii obraji și pe frunte. La rându-i fiul își pupa mama pe obraji. Simțea o vin mare în fiecare acest gest. Nu-i putea spune secretul! De cât curaj lăuntric avea nevoie? Când avea să aibă acel curaj? Maica lui era acum o siluetă abia conturată printre copacii care îngrădeau poienița. Plecase spre casă cu gândurile ei.

El se întinse la loc pe covorul de iarbă. 

Se bucura de vară, de razele puternice ale soarelui care îi mângâiau cu blândețe pielea. Era prea cald așa că își scoase tricoul de pe el. Se întinse la loc. Contempla în infinitul celest. Zâmbea iar căci gândurile rele i le luase cerul suuuus! Zâmbea! Ce sentiment frumos mai e și fericirea asta! Să fi trecut ceva timp. Auzi niște zgomote îndepărtate. Își zise că o fi mama lui! Se întâmpla ca uneori să-și dea seama când se apropie de el, alteori nu. În niciun caz nu dorea să-i strice surpriza. Căci așa dorea să apară lângă fiul ei: ca o surpriză plăcută. Iar el respecta acest lucru. Rămase liniștit și zâmbind parca mai larg. Pașii se apropiau, deși era ceva diferit. ‘Mama aleargă? Pași se apropiau și mai mult. Îl mira acest fapt dar își zise să se prefacă nepăsător pentru a-i da mamei sale sentimentu-l că-l va surprinde. Și o surpriză mare dădu peste el. Îl duruse un pic.

Deranjat brutal din a sa contemplare se ridică brusc. Din picioare privi jos. Nu era mama! În schimb îl văzu pe neatentul ce-i zdruncinase visele. Cel ce se afla acum întins în iarbă se ridică de grabaă speriat! Nu se speriase pentru că dăduse peste cineva, ci pentru că zburdălnicia sa prin natură fusese parcă reprimată brusc… de cineva! 

– Hei! Nu te uiți pe unde alergi ?

– Mă… scuzi! zise cu o voce timidă vinovatul de ocazie.

Băieții se uitau cu atenție unul la altul. În privirea niciunuia nu se putea citi vreo urmă de infimă antipatie. Li se observa în schimb curiozitatea reciprocă. Intrusul, cu o prezență de spirit de moment, întinse mâna energic, arborând un zâmbet timid pe chip, către cel din fața lui. Cel din urmă, uimit de noua întorsătură a lucrurilor, întinse la rându-i mâna. 

Cunoscuse pe cineva nou. Și ce mai mod de a cunoaște pe cineva. De unde apăruse noul venit? Și în vasta poiană, cum dăduse taman peste el ?

 

1 COMMENT

  1. Fara sa vreau ma duce gandul la Luca, fiul lui Calinescu, cel care s-a sinucis anul trecut. Posibil sa fi fost un gay romantic. Posibil, nu stiu inca povestea sa. Dezamagit de volatilitatea sentimentelor si de imposibilitatea de a fi inteles de cei din jur.

Comments are closed.

Vezi si...

Danu & Essentials: despre Relaţii (II)

În caz că v-a fost dor de noi, revenim acum cu partea a II-a despre relaţii. După un adevărat brainstorming (adică după multe furtuni şi vijelii în creierele noastre şi, coincidenţă, furtuni afară), de data asta eu şi cu Essentials am scos la iveală că dacă vrem o relaţie...

Articole din aceeasi categorie