Acum doua zile, bocete pe casa scarii. O batrana, pe care dragii ei copii au mutat-o din apartamentul ei intr-o chirie, murise. Cam asa, de vreo doua saptamani. Tanti Maria, un fel de Tutankhamun al blocului T25 (in plus are si o voce din aia pe care o auzi si cu dopuri in ureche), si-a dat seama ca “ceva e in neregula” cu raposata, ca parca-parca ii mirosea ei a hoit. Copiii nu o vizitau, desi stateau si ei in acelasi oras cu ea, si-anume, Timisoara. Toate astea le stiu de la “Tutankhamun”, ca uneori, vazand-o singura prin fata blocului in asteptarea vreunei “fete” (asa se numesc ele intre ele, chit ca au toate cred peste 60 de ani – “fetelor”… ci din alea “pe ce banca stam azi fetelor?” etc, asta in zilele bune) ma mai intretin cu ea la o poveste. Adica o intreb ceva foarte simplu, si juma’ de ora imi povesteste diverse.
Sa revin la baba moarta. Da, au gasit-o dupa doua saptamani semi-putrezita. Politia cu o Dacie 1310 (niciodata n-o sa pricep cum de mai functioneaza aia, sau pe cine ar prinde in caz ca ar trebui sa urmareasca pe cineva care nu binevoieste a opri la semnul “organului”), o simpla declaratie si c’est la vie.
Mda, cam asta-i viata. Si iubirea.
Da, stiu ca lumea mai crapa, altii se nasc si bla-bla. Ma gandeam insa ce ti-e si cu viata asta. Aduci niste copii pe lume, imbatranesti, iti moare sotul/sotia si ramai singur cu suficient timp incat sa te uiti la poze si la mileuri. Aia te-arunca intr-o chirie, tu esti de acord ca deh, is copiii tai si ii iubesti si au si ei la randul lor copii si nu-si permit o rata ca nah, apoi uita de tine, te tarasti pana la piata de doua ori pe saptamana sa iei cate o legatura de patrunjel, apoi crapi in somn (asta daca esti norocos, ca mai sunt si altii uitati in spitale unde se chinuie cu lunile), nici dracu nu te cauta doua saptamani, putrezesti si gata.
Unde-i iubirea in toate astea? O fi doar sentimentul stins al unui om ca a facut ce trebuie? Ca a oferit tot ce a putut pentru fericirea altcuiva, chiar daca totul a fost in detrimentul sau?
We don’t fucking care. Asta e adevarul. Bine ca nu s-a intamplat cuiva apropiat. Si chiar si-atunci, am fi fugit repede sa dam comanda la o coroana cu flori artificiale (ca sa tina cat mai mult), tot aia ar fi trecut acolo matasea alba niste cuvinte lacrimogene, gen’ “Nu te voi uita niciodata!!!” si gata. Viata merge inainte.
Dincolo de toate acestea, mai toti ne dam cu capu’ de pereti si ne batem cu pumnul in piept si “stim” care e treaba cu iubirea, cu totii am deslusit secretul. Adevarul e ca… cei mai egoisti oameni, cei mai insensibili vor da mereu predici despre fericire si iubire. Despre cum ar trebui sa fie lumea asta si cum nu ar trebui, despre ce e rau si ce e bine, ce e moral si ce e imoral. E exact ca o poza ce-o vazusem pe FB, una care baga in ea MCYounameit de rupea, da’ ea era impotriva eutanasierii cainilor.
Suntem atat de singuri incat am ajuns sa fim proprii nostrii iluzionisti, proprii nostrii papusari. Cat de trist poa’ sa fie sa-ti faci o poza cu telefonu’ cand te plimbi singur in parc si sa verifici de 10000 de ori cate like-uri ai? Sau, cat de primitiv e sa crezi ca o haina va ascunde ceea ce esti cu adevarat? Sau citate idioate (da, din alea cu “fericirea este atunci cand…” etc) pe care oricum nu le intelegem da’ le impartasim ca sa vaza’ restu cretinilor cat de “destepti” suntem noi. Stam la masa in grup si fiecare sta cocotat pe telefon 90% din timpul petrecut impreuna. Ne cautam “prietenii” doar atunci cand avem nevoie de cate ceva. Da’ in rest, totu-i normal. Unde-i fericirea in toate astea!?
Cu totii vrem. Cerem. Cersim. Ne plangem ca n-avem. Ce facem ca sa avem!? Ce oferim in schimb?
Nu poti generaliza cazul expus de tine @RobertG. Nu neg ca sunt MULTE cazuri dar nu poti fi sigur ca ele afecteaza in plan general ratiunea iubirii si fericirii.
In cazul de fata putem vorbi mai degraba de dezumanizare prin diminuarea iubirii si a respectului fata de cel care ti-a dat viata… copii doamnei au ales sa fuga dupa bani, dupa realizarea in interiorul societatii din care fac parte. Uita in schimb de valorile umane… dar sa nu uitam ca roata e … ROTUNDA. Unele lucruri nu se UITA niciodata.
Eu cred ca e greu sa pui in balanta ideea de a duce o viata in care concepi niste copii pe care sa-i formezi si sa-i vezi instariti si apoi sa speri ca macar sa se uite la tine sau sa si te ajute cand e nevoie cu ideea de a duce o viata fara copii… cred ca ar trebui o dezbatere serioasa dar separat de acest topic sau poate chiar aici :-??
interesant articol si din pacate asta nu e singurul caz de gen… 🙁
@Castillo, nu sunt convins daca ai prins ideea articolulul, dar chiar nu e vorba exclusiv de o batrana neviziata de propri eu prunci.
E doar un exemplu despre cat de defectuoase sunt lucrurile si despre cat de gresit le percepem, noi, oamenii.
Intrebam la final, in conditiile in care suntem asa cum suntem (nu, nu toti, dar marea majoritate) si daca Doamne fereste nu esti asa – esti considerat cel putin freak, de ce mai vrem fericire? Cand noi insine n-o putem evalua? De ce mai vrem iubire cand noi insine n-o putem oferi? A se mentiona ca a autosacrificiul, compromisurile, daruirea aia totala nu e calea pe care trebuie s-o urmam si chiar de-ar fi sa fie aia calea, extrem de putini sunt capabili faptic de asa ceva. So basically… ramane… ce?
Si… ba da, afecteaza “ratiunea iubirii si fericirii”. Doar ca ne amagim, si mintim, si suntem lasi uneori, ne e frica de ce-ar putea fi etc. Si-atunci, dam o floare cuiva doar daca e ziua ei, si luam un ursulet de plus de la o dugheana de Valentine’s – toate astea pentru a crea un cadru imaginativ perfect (cu schimbarile de rigoare din mintea fiecaruia) cum ca nu suntem singuri.
De cate ori raspundem la “Ce faci? Cum esti?” cu “Ah, bine, tu?”. In fata cui ti-ai deschide sufletul, in fata cui ai indrazni sa fii tu?
Cei mai fericiti oameni sunt cei mai prosti, cei mai egoisti, cei mai primitivi.
Care e diferenta intre, sa zicem… un barbat casatorit cu constiinta, intelept, si unul la fel, dar prost de bubuie care-si fute secretarele si-o mai altoieste si pe nevasta-sa din cand in cand cu cate un pumn in gura? Cine-i mai fericit?
Happiness is an inside job, zice-se. Si e al naibii de greu de inteles asta si mai ales de urmat apoi in viata gandul asta. Fiecare isi gestioneaza, dupa posibilitati, felul in care stie sa aprecieze fericirea-i. E oarecum impamantenit (fara legatura cu “impamantenirea” lu’ tanti Jeni de la bloc din articol :P) ca lucrurile trebuie sa se intample intr-o ordine anume, intr-un sens anume: sa avem prieteni, sa facem copii, sa avem iubit(a), sot(ie)… Chestia cu facutul copiilor e o ruleta, nimeni si nimic – nici macar modul in care te zbati sa-i cresti – nu va garanta ca iti vor fi alaturi la batranete. La fel si cu relatiile, fie ele de prietenie, fie de dragoste. E nasol chiar sa nu avem asteptari de la oamenii de langa noi, dar pana la urma, asta e viata. Tehnic, toti suntem predestinati cumva sa fim singuri. Si nu facem altceva toata viata decat sa incercam sa schimbam lucrul asta. Sa facem copii, sa ne facem prieteni, sa investim in relatii, si asa mai departe. De multe ori, uitam sa ne facem fericiti pe noi insine, incercand sa ii facem pe altii fericiti. Fericirea venita din relatiile de orice natura cu cei la care tinem e o fericire perceputa diferit de ambele parti. Si e normal sa fie asa, atata timp cat toti suntem diferiti. Avem asteptari x de la oameni care gandesc y. Si atunci aia nu e fericire, e un surogat. Iar cand realitatea (parinti lasati de izbeliste, copii lasati de izbeliste, relatii in care unul sau amandoi isi baga picioarele, prietenii unde doar unul din doi se bucura sincer cand se intalnesc pe strada, etc) pune o oglinda in fata noastra, ne reamintim ca suntem, in fapt, singuri.
@Robert: La finalul articolului critici iubirea romantică, dar folosești drept exemplu moartea vecinei tale și lipsa de iubire familială din viața ei.
(A) Iubirea romantică e doar un alt nume estetic pe care l-au dat oamenii de-a lungul timpului pentru când li se scoală. Să fim serioși, în filme nu se îndrăgostește James Bond de prietena din facultate, ci de prima p***a mai interesantă care îi iese în cale, iar în basme Cenușăreasa n-a ajuns la palat pentru că avea experiență tehnică la datul cu cârpa pe jos și învârtitul la cratiță, ci pentru că a văzut-o prințul și i s-au aprins hormonii după ea (a doua zi, după mahmureală, își aducea aminte atât de multe despre duduie încât o căuta după pantofi, că la față cine naiba a mai avut timp să se uite?!).
(B) Cât despre iubirea în familie, oamenii adesea au impresia că este “for granted” (doar pentru că deh… suntem în familie) și se comportă ca niște aroganți care se așteaptă să stai lângă ei și să le tolerezi nesimțirile la nesfârșit. Toți fac asta — pe de o parte, copii care cheltuie banii munciți din greu ai părinților și se ridică din pat în weekend doar ca să tragă o bășină, iar pe de altă parte părinții opresivi care își manipulează, bat, sau disrespectă copii (hai să vedem cât respect și sprijin am primi noi ăștia gay în copilăria noastră de la părinți, că nu degeaba am ajuns toți deprimați și suicidali la un moment dat sau altul) până devin majori și apoi se așteaptă să fie spălați la fund și ținuți în brațe ca niște bibelouri când le vine și lor rândul să mai abiă energie doar să se mute de pe pat pe canapea.
Iubirea aia de care se plânge poporul… eu nu dau doi bani pe ea, și m-am și despărțit în trecut de oameni care îmi declarau iubirea prea ostentativ, pur și simplu pentru că mi se păreau falși sau duși cu pluta.
Dacă te duce mintea suficient cât să te porți frumos, cinstit și respectuos cu cei din jur — copii, părinți, vecini, iubiți — atunci nu vei fi singur la bătrânețe, și chiar îi va părea cuiva rău că nu mai are cu cine lua prânzul, pe cine să ia în brațe noaptea în somn, cu cine să povestească, și de la cine să ceară un sfat. Dacă stai în fund și aștepți să ți se dea ceva, ce nici tu știi să definești, well… o să mori așteptând. SINGUR (sau “singură”, poftim).
Viața e cum ți-o faci cu mâna ta. Din povestea ta, eu am remarcat o singură lecție de viață. Vecinele tale au înțeles ceva din anii pe care i-au trăit, și își împart puținul timp pe care îl mai au între ele, glumesc și bârfesc unele cu altele, și astfel se bucură de umanitatea care există în fiecare dintre noi. Nu așteaptă să le vină copii sau soții cu fericirea pe tavă.
Martin, :)))
O povestire frumoasa care ne poarta cu seninatate spre noi insine. E adevarat, plecand de la lipsa de afectiune a familiei cu propria mama, devenita intre timp prea batrana si inutila, la sentimentele artificiale pe care le vanam astazi.
Ai dreptate, ma uit cu surprindere ca ies uneori intr-un grup de prieteni si la un moment dat 75% dintre ei sunt cu telefonul in mana, schimband mesaje sau postand poze de FB. E uimitor ca desi suntem inconjurati de prieteni, nu mai conversam. Acum incep sa caut prieteni care sa prezinte interes pentru conversatie, m-am saturat de cei care au timp doar pentru gadgeturile lor. Sunt oameni care nu au o carte in biblioteca, nu stiu sa aprecieze prezenta umana.
Totul devine mai superficial, asa cum sunt si relatiile. Totul e consum,daca nu sunt eu, va fi un altul. Am senzatia adeseori ca oamenii devin niste automate, pe banda rulanta.
@Si vis amari ama… e o realitate, ca devenim niste automate, pe banda rulanta. Dar daca nu am avea latura asta in noi, predispozitia pentru automatism si artificial, toate gadgeturile din lume ne-ar lasa reci 🙂 E un business care se foloseste de un filon al singuratatii existent in fiecare din noi. Comunicarea in ziua de azi se face cantitativ, intr-o atat de mare masura incat reuseste superficial sa compenseze lipsa calitativului. Eu nu vad vreo cale de intoarcere, din pacate…
Si atunci sa fie mai ok sa fim gay ? Nu o sa avem copii, o sa fim singuri la batranete din start; dar macar nu o sa avem vreo frustrare de genul pe care probabil a avut-o raposata in ultimele saptamani,luni de viata in care nu a fost vizitata de cei carora le-a dat viata !
Draga DarkQ,
Iti citesc din cand in cand blogul, ce-i drept mai rar si cu ceva resentimente, mai ales pentru ca in ultimul timp mi-am dorit sa nu ma mai gandesc la starea de fi gay. Lucrurile stau cam la fel oriunde ai fi si, desi nu mai traiesc in tara, pot sa certific poate si mai mult asta. Ingnoranta cu care esti tratat este crunta; prietenii pe care ti-i faci sunt in stare sa te trateze cu dosul chiar atunci cand ai nevoie de ei (desi nu ai facut decat sa ii ajuti neconditionat), iar de dragoste…sincer nu cred ca mai exista. Exista sex, dorinta, gelozie si toate sentimentele acestea degenerate, dar dragostea sincera probabil ca e o raritate pe care mie unul nu mi-a fost dat sa o cunosc. Renegam cu prea multa usurinta pe cei care ne-au crescut, uitam mult prea usor persoanele care ne-au ajutat in viata si multumim doar experientelor neplacute pentru lectiile invatate. As vrea sa pot da timpul inapoi in anii liceului, sau chiar ai scolii generale, pentru ca ceea ce simteam atunci era sincer. Si cred ca a fost si singura perioada cand chiar am crezut ca pot iubi. Viata a devenit insa mult mai aspra, poate chiar imposibila, si am inteles ca singura arma de aparare impotriva deziluziilor este indiferenta; am cultivat o astfel de stare, I was just numb. Poate chiar in fata unor oportunitati reale de prietenie. Si-atunci, ma mai astept la dragoste? Ma mai astept ca cineva sa ma iubeasca cu adevarat, cand toata lumea m-a ranit in repetate randuri (inclusiv familia)? Ma cred capabil sa iubesc o persoana reala? Nu, nu sunt tipul suicidal si nu am cazut pe panta decandenta a dementei. Dar dragostea e un joc din care nu iesim decat invinsi. Chiar si dragostea parintilor este conditionala: daca nu ai “grija” de ei, inseamna ca “nu-i mai iubesti”, si prin urmare ca nu “meriti” dragostea lor. E un cerc vicios, n-ai cum sa-i scapi. Si totusi: ce e dragostea? E o iluzie traita intr-o noapte de vara, in vremea adolescentei, pe care te vei regasi regretand-o la maturitate si batranete, intrebandu-te de ce oare vremurile alea sunt de-a pururi pierdute?..
Esti un sinihistru…..
Sinihistrule :))
Acum sa vorbim serios bun articolul insa ceva de gen am tot comentat ba pe aici ba pe dincolo totusi = este acelasi
P.S Faza cu sinihistru era o gluma sper sa o tratezi ca atare
Puteau sa o duca la un azil privat dar devreme ce nu s-au interesat de existenta ei in acele doua saptamani (cred ca mai mult de doua)… asta arata ce fel de oameni erau rudele.
Robert, istorisirea ta îmi aduce aminte de Moş Goriot al lui Balzac, moşneagul care se ruinează complet de dragul fetelor sale, pe care le iubeşte până la idolatrizare, murind sărac şi uitat de ele după ce îşi cheltuise ultimul ban pentru ca să le acopere greşelile, sau să le împlinească un capriciu. Pe de altă parte, mă gândesc la vorba românească ce spune că dormi după cum ţi-ai aşezat. În contextul dat, faptul că s-a mutat cu chirie în altă parte, pentru ca să îi lase pe fii ei, îl pot înţelege, dar dacă le-a cedat lor apartamentul ei, asta este o neghiobie.
Eu ştiu că până de curând în satul românesc, fiul sau fiica cea mai mică trebuia să rămână în casa părinţilor, împreună cu familia sa să îngrijească de bătrâni până când aceştia mureau. Desigur că apoi lor le rămânea gospodăria respectivă. Timpurile s-au mai schimbat, epocile istorice au fiecare cutuma lor. Totuşi iubirea nu este legată de una în mod special. Însă înainte de iubire este respectul, ataşamentul dobândit în timp şi intersul de a afla lucruri nebănuite de la oameni dezinteresaţi din punct de vedere material, cel puţin în parte.
Bine ca a avut copii. Altfel poate era descoperita abia dupa o luna in loc de doua saptamani…
Cu dacia aia … nu cred ca nici un hot pe role l-ar mai prinde 😀 …
Am vazut si auzit si de cazuri mult mai grave. Dar asta e ce sa ii faci. Ii faci, ii cresti de numai parintele stie cate sacrificii face si la ce renunta pentru a avea copilul tot ce isi doreste in limita disponibilitatilor, dupa care sa ajungi sa iti dea in cap, sa te dea afara, sa nu te mai viziteze …
Asta-i viata in care traim …