Ieri, în timp ce alergam, am râs de unu’ singur, așa ca prostu’… era o nuntă… și tinerii însurăței iereau într-o lemuzină închiriată. Șirul de mașini claxona în voie să anunțe fericirea celor doi. În șir, rudele celor din limizină… în niște Dacii 1310 din alea coapte de rugină. Splendidă imagine, pur românească. Cu vreo 100 de m. în fața mea, mirii ies la pozat… amândoi triști de parcă ar fi venit apocalipsa.
N-am înțeles niciodată de unde nevoia asta imensă de epatare la români? Tot așa, îmi povestea un amic, ca de exemplu în Danemarca danezii au mașini mici, pe care le folosesc doar când plouă sau pe distanțe mai mari. Românii, (portari, paznici și constructori)… au BMW-uri.
Tot așa, cunosc oameni care cu ultimii bănuți își iau câte o țoală di firmî.
De ce vrem să fim mai… mari decât suntem?
este sindromul faluslui.
cu cat e mai mica cu atat achizitionezi ceva mare [gen jeep]
cu cat e mai fleasca cu atat achizitionezi ceva puternic[gen bmw
:)) tare
eu mai degraba m-as intreba de ce nevoia de a arata ceea ce suntem? De ce nu ne multumim cu parerea proprie despre noi insine?
mda, nu stiu. E grav ca de multe ori parerea altora conteaza mai mult decat parerea proprie. Adica traiesti prin altii.
Iti spun eu de ce! Saracia! Disperarea! Nevoia de a te ridica din noroi!