Astăzi am mai învățat o lecție, aceea pe care eu însumi încercam să o servesc celorlalți ca lecție. Și eu aveam aceeași problemă: doream să demonstrez cuiva că merit să îi fiu prieten, nu dușman. Doream să îl fac pe acel om atent la faptul că nu toți oamenii îl influențează în bine, că eu sunt un om care merită să îi fie prieten. Și ghici ce. Tocmai în momentul în care întindeam firul urzelii pe adevăruri (pe care le credeam îndeajuns încât să-mi valideze calea) spuse crud, tăios și fără remușcări, mi-am dat seama, nebunul de mine, de patima care mă cuprinsese: a spune adevărul.
Dar cine îmi dă mie dreptul să spun adevărul? De ce nu mă pot eu bucura doar de oameni? De ce mereu totul trebuie să fie corect sau incorect, drept sau nedrept? Cine sunt eu să judec? De ce nu iau un om așa cum e, cu bune și rele. La urma urmei, cine sunt eu să împart totul în alb și negru? Dar pe mine? Pe mine de ce nu mă pun la socoteală?
Tocmai eu fusesem cel care nu merita prietenia amicului meu. Tocmai eu greșisem. Tocmai eu folosisem sabia dreptății și m-am tăiat singur în ea. Tocmai nemernicul de mine nu aveam nici măcar mustrări de conștiință. Tocmai eu, care pretindeam prietenia amicului meu. Nu este bine. Nu este drept. Așa, trebuie să mă judec pe mine însumi prima dată. Și voi avea atât de mult de lucru, că nici măcar nu mă va mai fascina să critic pe cel de lângă mine.
Eu spun adevărul și am greșit spunând adevărul. Am greșit pentru că am avut pretenții de la omul pe care tot eu îl trădasem. Și nu este prima dată. Și poate nu va fi ultima.
Dar sunt mândru de acel om care mi-a dat această lecție. Și nu e numai unul. Mă plec în cinstea măriilor voastre, eu, omul care spune adevărul. Mă rog destinului să mă cinstească cu prietenia dumneavoastră.
Că suntem mari, că suntem mici, că suntem grași, că suntem slabi, că suntem orbi, că suntem surzi, că suntem gay, că suntem bi, că suntem hetero, că suntem vii, că suntem a, că suntem pî, că suntem mî, că suntem fî(etc etc) mă plec în fața oamenilor de la care pot avea de învățat ceva. Și vă rog să mă iertați și să mă acceptați așa copil cum sunt în continuare.
Vroiam de asemenea să mă explic pentru o preferință din altă postare. Îmi place acel actor pentru pasiunea cu care face ceea ce face. Pasiune care îl face să fie viu, să fie îmbujorat, frenetic, nerăbdător. Îmi trezește senzații cunoscute, îmi dezvoltă amintiri de neuitat, îmi readuce pofta de viață din dosul dulapului în care am aruncat-o. Închide ochii și îi închid și eu. Pentru că știu cum e. Pentru că îmi aduce aminte la cine țin. Că îmi aduce aminte că nu i-am mai dat un mesaj de mult. Sau că vreau să văd oameni frumoși, oameni hazlii, oameni vii. Din această cauză îmi place acel actor. Și nu este imaginație doar… este ceea ce am trăit, ce vreau să trăiesc în fiecare moment. Îmi aduce aminte că DRUMUL contează, nu destinația. Că drumul este fericirea, nu atingerea țintei.
Ca și prietenii mei întâlniți pe drumul vieții. Îi adun, îi adulmec, îi poftesc în viața mea. Ce rost are să stau și să mă întreb „oare dacă gândesc, înseamnă că sunt viu?”. Las-o dracu, ce viață e asta? Le combinăm, le împletim, să iasă ceva frumos. Poi nu?
Știți care este cea mai bună metodă de a învăța pe cineva o lecție? Să te critici pe tine însuți. Să fii tu exemplul tău. Să fii tot ceea ce crezi tu că e bine să fie un om. Nu are rost să pedepsim pe unul pe altul, cu pedepse pe care nu le pot duce. Nu e păcat să nu ne criticăm pe noi înșine?
cheer up, soarele va rasari maine ca de obicei (ma rog, soare cu dinti) >:D<
Eu sunt foarte optimist DE OBICEI. 🙂
Eh, daca nu a putut accepta adevarul inseamna ca nu te merita. Cum sa fundamentezi o prietenie pe fatarnicie si minciunele (si nu ma refer la placinte)? Ai procedat corect! Continua sa fii sincer cu tine si cei din jur. Multe s-ar schimba in lumea asta daca fiecare ar fi onest cu ceilalti, si-ar spune of-ul, iar apoi s-ar ajunge la un consens.
Si ce-mi mai plac mie oamenii optimisti!;)
Interesant, inainte de a-ti citi postul, chiar am scris un comentariu privitor la pedeapsa… Ups.
Queeditch, mă faci să cred că articolul meu a mai ajutat pe cineva în afară de mine însumi. 🙂
FireMan devine melancolic, aspru cu sine insusi, avand siguranța ca spune adevărul 100%, dar exclude oarecum că și interlocutorul său ar spune adevărul.
Nu am nimic impotrivă că e actorul tău preferat, și totuși lipsește iubirea in toate imaginile care alternează frenetic. Când sunt liber judec altfel, când sunt constrâns vad doar ceea ce îmi place.
Lectia aceasta imi pare mai mult un efect nefericit al ciruclaritatii judecatilor de valoare. Pentru ca ce relevanta daca ceea ce faci e corect sau gresit cat timp faci acel lucru in conformitate cu cine esti. “Greseala” nu e niciodata la noi dar si atribuirea ei oricarei alte persoane sau obiect duce la aceeasi gandire derutanta.
Nu cred ca exista o cale perfecta pentru a invata pe cineva o lectie. Fiecare invata in ritmul sau iar schimbarea o accepta atunci cand reuseste sa gaseasca legaturi solide intre aceasta si ceea ce este el. Iar aceste legaturi se realizeaza greu sau haotic pe baza experientei daca aceasta n-a avut la baza intuitia. La un moment dat poti renunta la intuitie in favoarea experientei, dar daca ai construit viata pe baza intuitiei atunci de ce sa renunti la insasi sursa iar daca intuitia nu a avut sansa de a ajuta experienta atunci de ce sa lasi fantasma trecutului care nici macar nu-ti apartine sa aleaga in locul tau?
Pentru mine fericirea nu inseamna nici drumul si nici tinta, ci capacitatea de a fi constient de ceea ce se intampla cu mine. Drumul este unul nefericit daca nu pot simti ca din fata adie vantul, ca simt sub picioare pietrele reci si soarele cum se strecoara printre degete fara sa imi dau seama macar ca eu sunt creatorul acestor senzatii. Asta e fericirea suprema pe care mi-o poate oferi forma existentei in care ne aflam.
Rhade, ok, cum zici tu 🙂 Eu prefer să mă raportez și la ceea ce este în jurul meu, nu numai în interiorul meu. E mult mai … fair-play pentru judecata mea… precară.
NU ati inteles nimic si chiar FireMan care crede ca a primit o lectie, nu a inteles pe deplin ceea ce crede el ca a inteles.
Articolul este scris cu trimitere directa catre cateva persoane, care pot intelege mai mult sau mai putin din ce a dorit el sa comunice si care se vrea ca o impunere de iertare fata de acele persoane.
Dar problema este ca impunerea aceasta ce este acceptata de cei in cauza, daca nu vine cu o corectare/clarificare de viziune asupra comportamentului pe viitor asupara a ceea ce el considera “adevar”, “drept”, “cinstit”, “corect”, nu v-a avea alt efect decat pierderea in timp a tuturor celor care ii sunt acum aproape.
Fiindca draga FireMan acele persoane sunt … oameni, amici, prieteni SI CUM POTI CERE tu IERTARE, DACA NU IERTI tu GRESITILOR TAI?
Si aceasta e numai una dintre problememle reale pe care eu le vad salasuind in tine.
Dar niciodata nu ai sa ma vezi ca o sa imi fac o tinta din tine, sa te indrept sau sa te stramb, pentru ca sa imi fac un titlu de glorie din aceasta si incep sa trambitez cu surle si tobe ca sa ia aminte toata cetatea si sa ma admire.
FIINDCA vezi TU … iertarea, fara umilinta si pocainta nu are valoare.
Tu ai facut doar jumatate din primul pas, ti-ai recunoscut greseala si ti-ai pus cenusa-n cap, exact ca un actor ce interpreteaza rolul vietii lui, dar un actor bun, un maestru al interpretarii si al manipularii publicului si crezi dupa reactia pblicului, ca ai fascinat atat de mult incat uiti ca interpretarea ta e urmarita si de un critic.
Eu zic sa-ti iesi din rol, altfel nu o sa mai sti unde-i viata reala si unde este piesa.
Ai parte de multi oameni care te indragesc, tocmai ca nu esti fals … nu incepe sa devii de-acum, ori invers.
Nick H ceea ce spui e corect, dar nu mereu si nici nu poate fi enuntata ca regula precisa, pentru ca omiti un lucru esential, uiti ca adevarul are mai multe fete.
Adevarul tau nu este obligatoriu si adevarul meu si invers.
Iar daca tu esti sincer in adevarul tau, iar eu nu recunosc adevarul tau, pentru ca eu am adevarul meu si adevarul tau imi pare o minciuna, sinceritatea ta devine pentru mine convertire si numai onest nu o sa-mi apari.
Cristy, cred că fiecare înțelege ce dorește din ceea ce am scris mai sus. Dar am o mică bănuială că frenezia care te-a cuprins citind aceste rânduri te-a făcut să înțelegi un pic greșit cele spuse de mine. Este alegerea și viziunea ta, bineînțeles, însă vreau să te atenționez că eu rămân sincer (cel puțin în mintea mea) chiar și față de mine însumi, de unde și această auto-critică.
Nu mi-am pus cenușă în cap, pentru că tot ceea ce am spus eu vreodată a fost adevărul (așa cum îl cunosc eu) și nu am ce să regret. Poate regret doar faptul că nu m-am gândit înainte ce efecte ar produce acest adevăr spus, dar nu-ți imagina acum că o să îmi fac sepuku pentru că cineva nu știe să gestioneze o informație pe care eu o emit. Iar ceea ce am încercat să fac aici era să trag o concluzie folositoare (cred) nu numai pentru mine (din care motiv am și postat pe DarkQ gândurile mele): aceea că cea mai bună lecție pe care dorim să o predăm celorlalți este lecția pe care ne-o predăm nouă înșine.
Și nu cred că sunt maestru al manipulării. Oamenii care mă cunosc știu asta. Nu mă poate acuza de acest lucru decât fostul meu iubit, pentru că am dorit să îl schimb în iubitul perfect.
E problema ta ce crezi, mie îmi rămâi la fel de drag, tu și toată lumea pe care am apucat să o cunosc cât de cât, indiferent dacă tragi astfel de concluzii. Cel mai mare defect al meu cred că este faptul că nu prea știu să tac atunci când trebuie să tac.
@FireMan, #8:
Trăieşte în lume, dar nu fi al ei …?
FireMan hai sa nu amestecam lucrurile fiindca altfel iese altceva si ajungem sa tragem concluziile pe care le vrem indiferent de contura la care este normal sa ajungem, dar pentru asta trebuie sa comunicam fara patos sau a banui de propozit malitios.
Este normal sa iti aperi adevarul tau, fiecare isi apara adevarul sau tocmai pentru ca este al lui, e propietatea sa pe care o apara instinctiv animalic si niciodata un om, oricare ar fi el nu va renunta la adevarul sau fara lupta.
Oare crezi tu, ca eu, nu ma asteptam sa-ti aperi adevarul tau?
Insa felul cum o faci deja ma duce cu gandul la gradinita, supozand ca daca ai jucaria cea mai jucausa, voi eu s-o suchiresc pe ea, negandind ca poate nu vreau sa ma joc cu ea, ci poate doar ma erijez in FireMan pentru a pacali jucaria, ca tu esti, ca sa ma accepte, sa ma pot juca si eu cu ea.
E cam complicat ce zic? E greu sa ma intelegi?
Am observat de multe ori ca putini reusesc sa ma prinda din urma si au impresia ca ma pot citii usor, insa cand se intampla sa mai doresc sa le deslusesc informatii care le au sub ochi si nu stiu sa le vada, raman uimiti de noua imagine/idee creata si rusinati/invidiosi ca nu au fost in stare ei sa vada.
EU stiam de mult asta,
@CristyMaykei
Eu nu încerc să mă fac plăcut nimănui. Fiecare om este liber a fi de acord sau nu cu mine. Transparența cu privire la ceea ce gândesc face ca tu să ai un subiect de… critică. Asta nu înseamnă că trebuie să fiu de acord cu tine. Iar dacă nu aș comenta la ceea ce ai bălmăjit despre „jucărie”, nu înseamnă că sunt de acord cu tine. Eu comentez (și scriu) atunci când cred că am ceva de spus sau pentru a-mi face cunoscută opinia în legătură cu cele spuse de către ceilalți.
Și dacă tot mă provoci neîncetat în legătură cu acest post (pe care tot eu ți l-am adus în atenție, mulțumindu-ți), aș dori să îți aduc aminte de faptul că îmi pasă de cele spuse de tine doar din cauză că îmi ești simpatic. Asta nu înseamnă că voi continua șarada pe marginea unei greșeli pe care am făcut-o, pe care am recunoscut-o și mai ales pe care am împărtășit-o tuturor pentru a arăta că nu am trecut prin ea ca gâsca prin apă și mai ales pentru a putea folosi poate și altora drept impuls spre interiorizare și studiu de sine. Ție observ că nu ți-a fost de folos, dar nu este dreptul meu să judec asta. Eu nu scriu pentru șiruri nesfârșite de comentarii și nici pentru a-mi seduce cititorii. Eu scriu din plăcere, scriu din tâmpa impresie că pot schimba ceva în bine, scriu pentru a contribui la o schimbare, la o altă viziune asupra lumii. Nu îmi este indiferentă părerea darkq-uiștilor, dar nici nu voi sta împotriva furtunii pentru a-mi sprijini părerile în fața cuiva.
Dacă nu vezi dincolo de cuvintele mele, decât prin prisma unor evenimente recente, nu îți voi mai da prilejul să mă cunoști mai mult decât ai făcut-o până acum și mă voi retrage înclinându-mă respectuos spre Omul cu „jucării” (în cap).
Îți mulțumesc pentru critica aspră adresată mie și sper că voi putea-o fructifica pe viitor în interes propriu, că doar de, ce să fac, sunt un mare egoist, nu?
CE? Ma lasi neterminat? Dai bir cu fugitii? Fugi de adevarul meu, care in fapt nici nu e-al meu ci al tau? Adica fugi de tine insuti, nu realizezi asta?
Lasa impaciuiala si lupta, combata-te cu mine-n idei, concepte si precepte si n-o mai lua atat de personal, ca nu este intentia mea sa te fac sa te departezi, ci din contra de apropiere dar pe alta fundatie.
Citeste din nou tot ce am scris la postul tau, fiindca nu o sa te las pana nu intelegi ce doresc sa spun cu adevarat, dar nu-mi cere mura-n gura ca prefer sa te las sa pleci decat sa-ti explic eu, pentru simplul motiv ca imi voi da seama ca inca nu esti pregatit pentru alte intelesuri.
Nu am ce combate Maykei. Nu numai că nu înțeleg ce vrei să spui, pe lângă ceea ce am spus deja. Nu înțeleg ce „sensuri ascunse” îți stimulează ție activitatea craniană. Poate sunt eu de vină că nu înțeleg, sau poate ești tu de vină că nu te exprimi bine. Nu știu sigur… Și sincer să fiu, nici nu o să insist să aflu. Lasă-mă să „plec” în liniște, e mai bine pentru fiecare din noi.
Poi tocmai drumul pe care vrei s-alegi, e reactia tuturor celor le-ai impus adevarul tau, cu singura deosebire ca tu esti pasnic si-ntelept.
Cum este sa fi un pic de cealalta parte a baricadei?