Vanatorii de zmeie

Cred ca in desert sunt cele mai multe ploi si vanturi seci, acolo unde fiecare intreg, fiecare graunte de nimic dezvolta un cosmos, un univers al sau. E ciudat cum in noianul de nimic unitatea de baza cuprinde mai mult decat propriul intreg si cum se suprapun, intersecteaza si dispar, in fiecare clipa, taramuri de asteptari, dezamagiri, orgolii, adevaruri si petale uscate.

Desertul e un vivariu imens, un soi de furnicar. Partea frumoasa este ca dansul firelor de nisip, al furnicilor si-al frunzelor (dar si al trunchiurilor) are un final versatil, flexibil, alambicat si uneori, din pacate, lipsit de orice urma de mister. Asemeni unui ceas cu limbi de ceara, tic-tac-ul este previzibil, atatea miscari in aparenta intamplatoare… care nu sunt decat o interpretare (buna sau prosta) a unui scenariu scris de un meschin nebun. Cum altfel?

Partea interesanta este atunci cand copii ale respectivului scenariu ajung sa fie cunoscute noua. Cand stim cand si cat bate orologiul, cand stim cand rasare sau apune un Soare, unul oarecare, (nici nu conteaza) ma intreb de ce se joaca, cine se joaca cu noi… dar mai ales… de ce? Care este scopul pan’ la urma? Finalitatea? Ce exista la acel “finish”? Parca timpul trece mai repede ca niciodata, parca anii sunt mai scurti, parca cronometrul s-a dereglat, la fel  si cei care alearga – legati parca de acele cronometrului, alearga in tandem spre…

Si-odata ajunsi, alearga mai departe.

Asa suntem programati, sa functionam o perioada, sa facem balet pe-o sarma de metal. Uneori se inalta zmeie si atat de usori putem sa fim incat ajungem sa fim controlati de miscarea imprevizibila a propriilor zmeie, practic suntem niste vanatori de zmeie. Se sta la rand pentru a face asta. Dar nu, nu am de gand sa fac acrobatii. De ce sa confer placere supunandu-ma unui nenorocit de scenariu? Cu atat mai mult cu cat fantomele pot trece de tot ceea ce este palpabil, de orice forma.

Ba chiar inclin sa cred ca pot lua orice forma isi doresc. E adevarat ca nu se pot imbratisa doua fantome, insa se pot contopi in ceva ce este mai presus de pamantul acesta si de de norii care-l inconjoara. Si-acolo, in acel loc, acele entitati sunt sortite sa stea cu ochii lor ca niste stele – larg deschisi si sa privesca fosnetul frunzelor.

Si-atunci, acolo, in lumea fara forme, nimic nu mai surprinde. Poate doar dorul de a deveni dinou graunte de nisip, furnica sau o frunza simpla. Este inimaginabil cat de curios este atunci cand cineva inde-ajuns de indraznet are tupeul, curajul de a intande o mana. Si nu simtim mainile… doar le avem langa noi. Numai atunci avem maini langa noi cand ne trezim cu ele langa noi, si nu atunci cand cersim venirea lor. Insa uneori, lucrurile cu care suntem obisnuiti tind sa orbeasca, ba chair sa faca simtul sa nu mai recunoasca nicio pala de vant, nicio mireasma de stropi.

Poate ca acest scenariu nu se va termina niciodata. Poate e un soi de perpetuum mobile, unul cu personalitate. Poate daca nu ar fi asa, ar fi plictisitor de simplu totul, complexitatea ar parea prea simpla, poate ca atunci cei putini nu ar mai fi nebuni. Uneori insa chair si scenariul, roata perfecta poate cadea din mainile papusarului meschin. Inclin sa cred ca doar iubirea autentica poate strivi orice lege, orice principiu si bineinteles – orice fantoma.

Tic-tac, tic-tac.